Ruşinică…

Într-un comentariu pe facebook, Veronica D. Niculescu (cunoscută şi din epistolarul Cad castane din castani, publicat în tandem cu Emil Brumaru) îşi plânge-n pumni pentru slăbiciunea de-a fi participat la o festivitate de premiere, vanitatea că va primi laurii, dezamăgirea că nu i-a primit, faptul că n-a refuzat din start nominalizarea. Şi zice co-autoarea Castanelor: Nu e vorba de cât de onorabil e un premiu. Nici de cât de corect a fost acordat. Nici de cât îl meriţi tu sau vreun altul. E vorba de un soi de inadecvare a persoanei tale la premiu. Mă dusesem cu o foarte vagă speranţă şi cu multă ruşine că simt această speranţă. N-am luat premiul – şi, de fapt, nu-mi prea păsa de asta. Însă mi-a fost crunt de ruşine afară, când traversam o fâşie înierbată, cântau greierii, şi eu, ridicolă în rochie şi pantofi, mă gândeam că juriul greşise, în loc să mă uit la firele de iarbă, cum fac în fiecare zi. (…) O nominalizare şi un premiu te scot din acel ceva de zi cu zi care e mai preţios ca orice.

Am simţit la fel, în urmă cu vreo 15-16 ani când, într-un miez de iulie, m-a sunat şeful unei fundaţii, invitându-mă, chiar insistând să particip la festivitatea anuală de decernare a premiilor acelei pompoase instituţii. Aproape că mi-a spus, mură-n gură, că voi primi premiul cel mare (unic, de altfel). Aveam îndoieli, mă şi miram că s-a gândit la mine, întrucât nu făceam parte din "grila" lui. Totodată-mi ziceam ce bine mi-ar prinde nişte bani, că trăgeam mâţa de coadă, de vreun an, de când eram liber-profesionist. Mihuleac să fii şi tot îţi rămân nişte facturi neachitate, dacă optezi pentru această păguboasă cale. Drept pentru care, după un scurt şi neconvingător proces de conştiinţă, am pornit pe drumul de costişe ce duce în parcul ce-i zice Copou (asta o zic doar ca să-i fac a-şi da mina, peste veac, Bardul de la Mirceşti şi poetul din mahalaua celestă ţicău). Pe cale, era ca o transhumanţă mioritică, alţi şi alţi scriitori, care mai de care mai ortoman, fiecare animat de aceeaşi chemare, fiecare – cum ne-am mărturisit  mai târziu, făcând haz de necaz – cu promisiunea fermă a încununării. Hale/bardul Iaşului o purta, promisiunea, chiar la butonieră, sub forma unui trandafir sălbatic, primit de la o admiratoare, la fel de sălbatică. Dacă până atunci mai nutream oarecari speranţe, când l-am văzut pe hale/bard, pus la costum şi cravată (era în crucea zilei, ţi se lipea asfaltul de tălpi), am fost sigur că da, el va fi alesul, încununatul. Eu, cel puţin, nu mă aranjasem la ţol festiv; dar cum să-i oferi Marele Premiu unui tip în tricou şi sandale romane?!? – la asta nu mă gândisem.

Festivitatea a întârziat niţel, că trebuia să vină nu ştiu ce ministru, iar un ministru nu-i ministru dacă nu întârzie cel puţin o juma’ de oră… S-a dovedit mai apoi că, într-adevăr, ministrul nu era ministru, ci doar adjunct, dar comunicarea ţinută de el a făcut toate paralele. Întrucât, în context, omu’ s-a referit şi la bani, fiind dumnealui la ministerul Economiei, sau la Finanţe, sau cam pe-acolo… Iar asistenţa, sala s-a dovedit atât de receptivă, de parcă ar fi fost populată cu surdo-muţi. Era exact ceea ce le trebuia scriitorilor, în crucea verii, a amiezii şi-n perspectiva unui premiu care, pe unul dintre ei, să-l salte măcar până la genunchiul broaştei, din nevoinţe.  

Am amânat a vă spune că, deodată cu surogatul de ministru, a apărut el, scriitorul, dimpreună cu doamna sa, amândoi la patru ace. Şi-atunci mi-a căzut fisa, mi-a căzut şi faţa: el e premiatul! Şi chiar aşa a fost. Cum dracu’ nu m-am prins de la-nceput? Totul fusese minuţios, şi cu cinismul specific, pregătit pentru el, premiantul clasei. Pe noi, ceilalţi, ne invitase doar de decor, de "atmosferă”. Îmi venea să-mi smulg barba de ciudă, să intru-n asfalt de ruşine, de ruşinea proprie-mi naivităţi şi vanităţi. Jignit în amorul propriu, hale/bardul a părăsit bombănind sala, aruncându-şi, din mers, haina, cravata, pantalonii – care deveniseră, brusc, sufocante, inutile. Admiratoarele nu pridideau să le culeagă de pe jos, să le scuture de praf şi să-l roage a le reprimi la pieptu-i (de aramă), drept consolare. Premia(n)tul se înfoia mândru, ca un impegat de mişcare dintr-o haltă în care opreşte un inter-city, şi zeci de călători coboară spre a-i aduce omagiul.

Am fost, totuşi, urban şi academic, felicitându-l pe învingător, ba chiar transferând şi asupra doamnei sale cota cuvenită. Ea a ciripit zglobiu, ca o vrăbiuţă: Vai, ce bine ne pică premiul ăsta… pentru chioşc… Nu mi-am putut masca nedumerirea: Chioşc… Ce chioşc?!  (Recunosc că mă gândeam la un chioşc de difuzarea presei.) Cum, nu ştiţi? Chioşcul nostru, din grădină. Am terminat vila şi acum, asta-i, nu ne ajungeau banii pentru chioşc…

Ca să vezi cât de bine le aranjează unii, mi-am şoptit atunci în barbă. Şi cât de naivi, de creduli pot fi alţii. Ruşinică. Dar pentru cine?! 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist