Sacrul, icoana şi tabloul

Cel puţin o dată în an mi se dă ocazia să… vorbesc în biserică. Chiar cu voce tare şi amplificată, la microfon. Cu toate acestea, nu comit vreun sacrilegiu, nici vreun gest lipsit de cuviinţă, care să sfideze nepermis aşteptările celor prezenţi. Mulţumită preotului Mircea Stoleriu, ctitorul Bisericii „Mântuirea Maicii Domnului” din Galata, sunt invitat să vernisez o expoziţie de „artă sacră” şi să particip, împreună cu artiştii, la colocviul tematic organizat cu acelaşi prilej. Dat fiind că publicul este compus din enoriaşii obişnuiţi, subiectele aprofundate sunt de larg interes: Ce este sacrul? Cum anume poate fi recunoscut şi perceput astăzi? Există o formă optimă sau ideală a reprezentării sacre? Într-o lume profund laicizată, aproape atee, artistul mai comunică cu Dumnezeu?

Curatoriată de Zamfira Bîrzu şi Adrian Stoleriu, expoziţia reuneşte pe simeze lucrările a peste 50 de artişti cu notoriate, unii rezidenţi în străinătate. Alături de numeroşii ieşeni, sunt prezente nume importane ale plasticii româneşti contemporane: Marin Gherasim, Onisim Colta, Cela şi Costin Neamţu, Suzana Fântânaru… Titlurile propuse de autori au, fără doar şi poate, rezonanţe religioase: Sacru şi profan, Raiul, Pomul vieţii, Eden, Paracliserul, Clopotăreasă, Potir, Cruce, Răstignire, Biserică, Pieta, Înger, Ierarh, Prapur, Crez, Geometrie sacră, Poarta raiului, Treime, Stâlpnic, Coloana, Golgota… Codificate simbolic, lucrările (tablouri, sculpturi, fotografii) se pretează şi contemplării, şi interpretării.

Voit supradimensionat, tabloul lui Jenö Bartos, bunăoară, „dezvăluie” momentul unei Iluminări personale, decisive atât în planul opţiunilor artistice de viitor, cât şi în cel al raportării la Dumnezeu. Recurgând la stilizare şi abstractizare, autorul împărtăşeşte privitorului propria experienţă a sacrului. Gabriel Obreja, în schimb, modelează un Peşte minuscul, din ceramică, întorcându-ne cu gândul la vremea primelor simboluri creştine, care condensau în forme accesibile semnificaţiile unui mesaj cu deschidere universală. Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu”) este leit-motivul pictural al lui Dragoş Gavrilean.Dumnezeu este taină, mister, întuneric, dar şi origine, sursa absolută, „apa vieţii” pentru cei însetaţi (Fântâna, Marin Gherasim). Labirintice şi întortocheate, toate drumurile duc la El (Piramida, Onisim Colta).

Expoziţia sus-pomenită aduce în atenţie şi subiecte ceva mai delicate. Spre exemplu, ce înţeles atribuim sintagmei „artă sacră”? Care sunt liniile de demarcaţie între icoană şi tablou? Ţine, acesta din urmă, doar de registrul profan? În ce împrejurări ar putea „împrumuta” nimbul sacral? O întreagă teologie consideră icoana drept emblematică pentru spiritualitatea Răsăritului creştin, în timp ce tabloul devine semnul unui radical divorţ de sacru, de transcendent, specific lumii occidentale. „Astăzi, aşa numita artă sacră, prezentă în biserici, este cea mai lipsită de dimensiunea sacrului”, scrie Paul Evdochimov într-o lucrare de referinţă (Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Meridiane, Bcureşti, 1993, p. 68).   

Astfel de abordări descriu raportul dintre icoană şi tablou în termeni asimetrici, vădit părtinitori. Investită cu sacralitate, icoana capătă imediat o întrebuinţare liturgică. Tabloul, în schimb, relaxează posibilităţile auctoriale de expresie, orientându-le doar spre finalităţi decorative, estetice şi educative, considerate de rang inferior. În icoană, venerăm nu imaginea, semnul, ci pe însuşi cel reprezentat – Dumnezeu. Tabloul este „gol” de conţinut; el „re-prezintă” realitatea, o substituie mai mult sau mai puţin strălucit.

Procedând la idealizare mecanică, defel nuanţată, icoana este sustrasă precarităţilor de orice fel şi „imunizată” estetic. Nu există icoane frumoase sau urâte, ci fidele sau infidele canoanelor formale prescrise. Le deosebesc doar „efectul” şi „puterea”, câtă vreme doar unele plâng, vindecă şi fac minuni. Spectrul eficacităţii absoarbe distincţiile dintre copie şi original, dintre autentic şi kitsch. Proliferând fără măsură, artizanatul riscă să sufoce arta. O icoană bizantină multiplicată industrial în China, înrămată strident şi vândută apoi pe străzile Ierusalimului, este la fel de „sacră” ca şi alta, pictată cu evlavie în oricare din mănăstirile Carpaţilor?

Nu împărtăşesc opiniile lui Evdochimov cu privire la arta sacră; am rezerve şi în privinţa criticii severe administrată de acesta artei occidentale. Icoana nu poate înlocui tabloul. Reciproca este la fel de valabilă. Sacrul este accesibil fără discriminare, oricui şi în orice loc. Iată mesajul unei expoziţii reuşite pe care merită să o vizitaţi.  

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)