Şase! Vine inspecţia!

Ehei, inspecţia şcolară de odinioară!… Cohorte de educatoare, învăţătoare şi profesoare meştere la bucate lucrau zi şi noapte prin cuhnii, profesorii cu darul suptului erau avertizaţi să nu vină cu „bomba-n cap” chiar la inspecţie, elevii spălau gleturile tapetate cu muci uscaţi îndrumaţi cu dupaci îndesaţi de ţaţa Gherghina, femeia de serviciu, alţi elevi fugăriţi de profesorul de sport strângeau hârtiile şi chiştoacele aruncate de „măgarii de-a opta”.

Mai dificil era cu tovarăşa învăţătoare Manta. Povestea cu dumneaei, care, când o apuca „pe ulei”, o ţinea aşa două-trei săptămâni fără întrerupere, era cunoscută în tot satul. Dar tovarăşa directoare şi celelalte cadre didactice ţineau, chipurile, chestiunea ascunsă. Numai dom‘ învăţător Ţurcanu ştie de câte ori a cărat-o în braţe beată clampă şi-a ţinut-o ascunsă în camera cu materiale didactice şi „de protocol” (veselă, tacâmuri, câteva sticle de ţuică şi o damigeană de busuioacă – „să fie acolo” pentru inspecţii), ca să n-o vadă oamenii, când veneau la şedinţa cu părinţii (numită în jargonul didactic „şedinţă cu păreţii”). Şi, după ce bea în neştire cu cine apuca şi dormea pe unde apuca, era strânsă de pe drumuri până la urmă de coana preoteasă, învăţătoare şi ea, care-o spăla şi o îngrijea ca pe-un copil, iar după vreo săptămână îi dădea drumul acasă. Că pe altcineva nu avea: o lăsaseră şi bărbatul, şi toţi. Dar nu o lăsa tovarăşul inspector Săndulescu, de care tovarăşa Manta era foarte apropiată, chiar mai apropiată decât cămaşa, motiv pentru care era numită (pe la spate, bunînţeles) la Inspectorat, „Mantaua tovarăşului inspector”. Aşa că atunci când mamele, îngrijorate pentru copiii lor, o întrebau pe tovarăşa directoare ce se întâmplă cu doamna învăţătoare, aceasta spunea că şi ea este îngrijorată, dar nu poate face nimic, fiindcă tovarăşa învăţătoare este ţinută în braţe de tovarăşul inspector. Plus de asta, tovarăşa învăţătoare este un cadru de nădejde, cu gradul I, cel mai înalt grad didactic, aşa că, fiind în ultimul grad… Noroc că acum, la data inspecţiei, tovarăşa inspectoare era în „carantină” şi n-ar fi pus gura nici pe agheazmă de frică să nu se îmbete.

Dis-de-dimineaţă, în ziua inspecţiei, erau trimişi la Botu Dealului trei elevi: cel mai bun ascultător, cel mai bun văzător şi cel mai iute de picior. Aceştia vor da vestea sosirii Inspectorului. Satul rămâne încremenit în aşteptare. Parcă nu se simte nici o adiere de vânt, aerul rămâne încremenit. Până şi rufele de pe sârmă încetează să mai plescăie. Trece doar ultima cioară, grăbită să se aciueze sub cine ştie ce streaşină. Numai bufniţa cea bătrână de la biserică se cocoaţă pe turlă şi se uită de-acolo în lungul drumului: Nu vine? Pe izlaz, caii şi tăuraşii stau stană la pripon, iar viţeii rămân ca la poartă nouă, nedumeriţi că au fost lăsaţi de izbelişte. Câinele sălăşluitor în curtea şcolii se opreşte şi el din puricat. În şcoală domneşte o tăcere de gheaţă. Ordinul directorial era clar şi laconic: „Să nu v-aud gura!”. Toată şcoala ştie: Tovarăşa e nervoasă! Profesorii şi învăţătorii repetă în minte momentele lecţiei şi enumeră, muţi ca peştele, pe elevii puşi de dinainte, care trebuie să răspundă. Elevii, care au de răspuns, mişcă pe muţeşte din buze, străduindu-se să înveţe pe de rost fragmenţelele ce le revin. Ceilalţi, cu mâinile pe genunchi, stau stană în bănci fără să zică nici cârc. Preocupaţi, domnitorii din tablouri tac mâlc şi ei. Măritul Ştefan strânge crispat sceptrul în mână. Kogălniceanu priveşte îngrijorat de după pince-nez – „Oare vine?!”. Iar Cuza Vodă îi spune grăbit lui Moş Ion Roată: „Zi mai repede, moşule, ce ai de zis, că vine inspecţia!”. Ţaţa Gherghina rămâne şi ea stană cu mâna întinsă: nu dovedise să decorticheze decât juma de perete de muci deshidrataţi.

De pe coama dealului şcolarul Cel mai bun ascultător trage cu urechea la şosea, ca să audă când vine autobuzul inspectorial. Urechea lui, formată în nopţile lungi de iarnă, când părinţii ascultau cu urechile ciulite programele bruiate ale „Europei libere”, prinde cele mai îndepărtate zumzăituri de motor, cele mai infinitezimale vibraţii, pe care nici Ştefan Ruha nu le-ar putea sesiza. Şi, când prinde aceste susurări susurissime de motor, strigă victorios: „Vineee cursa!”. Atunci îşi intră în rol Cel mai bun văzător al şcolii, mai bun ca cel mai bun grănicer al patriei în depistarea trădătorilor transfugi la anglo-americani. Acesta încet mi se scula/ Peste câmpuri se uita/ Cursa, măre, că vedea. „Vineee!”, ţipă ca din gură de şarpe, ca să fie auzit de Cel mai iute de picior aflat la buza Botului Dealului. Acesta o rupe la fugă spre şcoală. Urlă încă de la poartă: VINEEE!

Ş-atunci toţi şi toate se pun în mişcare: câinele fuge căpiet drept în picioarele tovarăşei învăţătoare Mereuţă, care venea de la umblătoarea din fundul curţii (de emoţie se ducea des să micţioneze), de mai s-o trântească; tovarăşa directoare trânteşte uşile, tovarăşii profesori – cataloagele, iar ţaţa Gherghina se apucă din nou de hâşcâit pereţii; şcolarii încep să zumzăie precipitat ca un stup în care a intrat un bărzăune.

(…)

În fine, inspectorul pleacă… Programul la şcoală devine „lenjer”, cum zice ţaţa Gherghina. Tovarăşele învăţătoare merg totuşi pe la clase ca să pună câte un zece în catalog elevilor care au răspuns bine la inspecţie. La fel fac tovarăşii profesori şi tovarăşele profesoare. Între timp ţaţa Gherghina face foc în cancelarie de se înroşesc portiţa şi cenuşarul. Tovarăşa directoarea este mulţumită că „a ieşit bine”! Şi cadrele didactice sunt mulţumite că „a ieşit bine”. Elevii sar în sus de bucurie că au luat note de zece, iar Gherghina este mulţumită că a trecut „durdura” asta şi acum nu mai are de hâşcâit atâţia pereţi. Şi câinele şcolii este mulţumit că acum se poate apuca iarăşi de puricat. Îmbunată, tovarăşa directoare aduce din camera de material didactic şi de protocol câte ceva de-ale gurii din ce a mai rămas de la inspecţie. Să se mai bucure şi ei un pic, să se mai răcorească! Că destul au avut de tras! Gherghina vine din urmă cu o tabla cu paharele umplute. Până şi tovarăşei Manta i se dă un pahar. „Hai acu să mai huzurim oleacă şi să ne mai mângâiem”, zice directoarea. „Tremura carnea pe mine, tovarăşa directoare”, zice o învăţătoare. „Mie mi se făcuse pielea de găină”. „Şi mie mi se făcuse pielea aricioasă”, spune tovarăşa învăţătoare Mereuţă. Cred că am răcit jos de atâta emoţie.” „Ia şi mata, ţaţă!”, o invită tovarăşa directoare pe ţaţa Gherghina. „Lăsaţi, doamna derectoare”. „Bine că a ieşit bine, că când l-am auzit pe tănăul de Corcovală dintr-a opta… Auzi, ce-i cilindru? Şi el: Cum îi la cap aşa-i şi la fund… Noroc că tovarăşul inspector a zâmbit ”. „Tovarăşul inspector era mulţumit, tovarăşa directoare. Am văzut eu în ochii lui.” „A ieşit bine, har Domnului”, zice coana preuteasă. „Cum să nu iasă bine – zice tovarăşa directoare puţin abţiguită. Pentru câte am făcut eu pentru şcoala asta…” „Da, îţi mănâncă sufletu’ bombalăii iştia, tovarăşa directoare. Vai, ce-am mai avut de tras!” „Ei, bine c-a ieşit bine şi a fost mulţumit. Slavă Domnului!” „Da, am văzut eu în ochii lui.”