Scurtă preumblare prin Ieşii amintirilor

După ’90 mergeam deseori la tipografia „Dosoftei”, unde grupul nostru scotea revista „Timpul”. Fusesem primiţi cât se poate de bine de tipografi, care se săturaseră să tipărească „Flacăra Iaşului”, un ziar care era mereu fruntaş „pe ramură”, fiindcă nu se abătea cu nici o iotă sau o cirtă de la linia Partidului. Puţină lume mai ştie azi, dar chiar înainte ca lucrurile să fie clare la Bucureşti, tipografii de la „Dosoftei” au refuzat să mai tipărească „Flacăra Iaşului”. Puteau să o încurce bieţii tipografi, dacă lucrurile ar fi luat o altă întorsătură în capitală. De-abia după aceea au apărut, ca ciupercile (otrăvitoare!?) după ploaie, „revoluţionarii” lu’ peşte prăjit de la Iaşi.

Am uitat multe nume de tipografi, dar îmi amintesc cu drag de toţi, de Moroşanu, de Gache, de nea Gulie, şeful care a ieşit la pensie chiar în acele luni, de Radu şi de toţi ceilalţi. În primele luni, noi, cei din redacţia „Timpul”, stăteam lipcă în tipografie, zi şi noapte. Oh, nopţile din tipografie! Pierdeam mult timp şi cred că mai mult îi încurcam pe tipografi decât îi ajutam. Pe atunci se lucra „clasic”, nu ca acum, titlurile se culegeau literă cu literă, era un proces lung şi complicat până la a ieşi revista de sub tipar. În fine, erau nişte vremuri, să le zicem, romantice, entuziaste. Se legau prietenii, se râdea mult, se făceau gafe tipografice de tot râsul, se bea cot la cot cu tipografii, dar se şi muncea vârtos. Îmi amintesc, bunăoară, de Moroşanu, un tip cu o personalitate puternică, om citit (ca, de altfel, mai toţi tipografii cu care am avut de-a face), cu gura mare şi suflet bun, care ne înjura, că de ce n-aţi făcut aia, de ce n-aţi făcut cealaltă (adevărul e că nu ne prea pricepeam, abia învăţam şi noi), dar, în acelaşi timp, mâinile îi lucrau cu repeziciune la cules.

Adevărul este că se bea mult. Când „motorina” se termina, pleca câte unul din noi prin împrejurimi, unde se vindea licoarea întăritoare. Pe atunci nu apăruseră barurile la fiece colţ de stradă, nici prăvăliile astea bar+băcănie numite pompos market. Erau prin mahala diverse persoane care vindeau vin, persoane disponibile la orice oră din zi şi din noapte. Pe urmă veneai cu sticla pe hudiţi întunecate, căci lumină ioc, treceai pe la poarta tipografiei cu sticla ascunsă sub pulpana hainei, că nu era, chipurile, voie şi intrai în secţie agitând sticla deasupra capului şi fiind întâmpinat ca naşul la masa mare: O-ho-hooo!

Vă vorbeam de desuurile nu prea curate ale prinţesei noastre de rit răsăritean. O astfel de mahala-desu era cea de pe dreapta Smârdanului (cum mergi spre Bucşinescu), care pornea din spatele „Dosofteiului” şi ajungea cam până prin Bucşinescu. Nu ştiu cum o fi acum. Atunci, în vremurile „revoluţionare”, era aşa: o lume rurbană, jumătate oraş, jumătate sat pierdut microcosmic în marele oraş. Locuitorii – la fel: jumătate ţărani, jumătate mahalagii, la care trebuie să adăugăm populaţia de culoare café au lait, ca să spunem aşa. Multă. Strada Smârdan e plină de astfel de aborigeni. Printre case arătoase cu arhitectură orăşenească interbelică, clădiri purtând patina vremii, erau şi multe case ţărăneşti scunde, nezugrăvite de decenii şi imperfect verticale, ca să mă exprim spilcuit, unele înclinate spre dreapta, altele spre stânga, cu acoperişurile găurite, cuprinse de cifoză, ca nişte beţivi care vor să salute cumsecade, dar nu reuşesc să ridice pălăriile pleoştite.

Pe hudiţele întortocheate ale acestei mahalale asfaltul se schimba gradat în pietriş şi pământ de-a dreptul, pământ tare ca piatra vara, lunecos pe vremea ploilor şi ascuns sub zăpezi cât gardul iarna. Nopţile se auzea larma câinilor ca-n orice afund de sat, iar primăvara începea corul asurzitor al broaştelor. Tot pe aici pe undeva curge râuşorul cu urâtul nume de Cîcaina, cel înnemurit de Creangă şi de alţi scriitori. Popa Duhu îi trimitea pe păcătoşi la apa Cîcainei, ca să se cureţe de lepra ignoranţei şi a trândăviei. Râuşorul este şi nu este. Mai precis, nu se vede pentru că a fost canalizat şi curge subteran. Într-un loc este un cot de râu la suprafaţă, bănuiesc că e Cîcaina. Nu m-a putut lămuri nimeni ce-i cu apa asta plină de gunoaie şi pisici moarte, de care nu te poţi apropia prea mult, fiindcă rişti să calci în ceea ce numeam în copilărie „paznici”. V-am vorbit mai sus de cei „cafea cu lapte”, nu?

Ştiu bine că păginuţele acestea nu pot intra în Iaşii marilor zidiri. Dar prinţesa noastră este aşa cum este, nu avem alta. Cum am spus într-un articol trecut, atunci când îţi place un oraş, când eşti îndrăgostit lulea de acesta, după ani şi ani de plimbări prin el, paşii îşi găsesc de la sine o casă sau o stradă. Nu numai sufletul, ci şi trupul tău le recunoaşte. Indiferent cum ar fi acestea.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video