Şeicii handbalului mondial

De o bucată mare de vreme pe ai noştri români nu-i mai interesează – în mare majoritate – handbalul masculin, disciplină în care predecesorii din generaţiile de aur, cuceriseră patru titluri mondiale: 1961, 1964 cu generaţia lui Redl, Moser, Ivănescu, Hnat etc., 1970, 1974 cu Penu, Gaţu, Gruia, Gunesch, Birtalan şi… apoi căderea inevitabilă. Ultima medalie: 1990. Ultimele calificări 2009, 2011. Locul 15 acum şase ani, cu o victorie în meci decisiv contra Rusiei, locul 19 acum patru ani, când am eliminat Rusia în preliminarii. Aproape că nu mai ştim că suma de patru titluri supreme reprezintă (încă!) un record al Campionatului Mondial, performanţă egalată doar de Franţa şi Suedia. Ruşii, “finii” noştri nu cu mulţi ani în urmă, au şi ei trei titluri mondiale, ultimul în 1997. Au ajuns şi la ediţia care se desfăşoară acum şi au reuşit să învingă Bosnia&Herţegovina în marele derby pentru locurile 19-20. Tot e ceva, în raport cu epigonii lui Moser şi Gaţu care au ajuns în ultima oală valorică a handbalului european, alături de Liechtenstein şi Kosovo şi primul pas spre revenire este ieşirea urgentă de acolo.

Descreşterea gravitaţională a handbalului masculin românesc nu mai miră pe nimeni şi, în loc de a crede vre o fărâmă din promisiunile de relansare ale relativ-noului preşedinte Alexandru Dedu, românul mioritic aşteaptă din an în an translaţia regresiunii şi în sectorul feminin, acolo unde, volens-nolens, mai existăm, chiar dacă ne cramponăm de locuri nouă sau zece, chiar dacă există speranţa unei noi generaţii de aur la nivel juvenil. Însă, într-adevăr, handbalul masculin cel mare pare a nu mai interesa în România decât pe cei din interiorul fenomenului. Campionatul Mondial este transmis de DolceSport, dar puţini sunt interesaţi.

Totuşi, dacă ne uităm puţin la meciuri sau măcar pe rezultate, avem motive de şocuri. Naţionala Qatarului a ajuns în semifinale, acolo unde au mai pătruns doar Spania, Franţa şi Polonia. Nici urmă de Danemarca, nici de Suedia sau Germania, nemaivorbind de Rusia şi clasica buturugă mică, Islanda. Este drept că acest şeicat din Golful Persic a primit organizarea competiţiei, e drept că gazdele au şi sprijinul publicului şi oleacă de atenţie din partea arbitrilor (în cazul de faţă, chiar oleacă mai multă), dar o echipă care are ca “personal best” un loc 16, e greu de imaginat pe podium, cât ar fi ea de gazdă. 

Păi, dacă are cineva curiozitatea să se aplece peste lotul Qatarului de la această competiţie supremă, ar vedea că numai un singur jucător este get beget din zonă, restul sunt francezi, spanioli, egipteni, tunisieni şi o droaie de sârbi şi croaţi. În concordanţă deplină cu politica sportivă a petrodolarului din monarhiile mai luminate din zonă şi handbalul qatariot a importat (şi naturalizat) la greu. Fenomenul nu-i chiar necunoscut, a apărut şi în atletism, cu sprinteri caraibieni şi alergători de fond africani, ba chiar şi în fotbal. Naţionala Bahrainului a făcut baraj de calificare la Cupa Mondială cu o echipă zumzăind de brazilieni naturalizaţi pe rupte. Ba mai au şi tenis de masă, la fel ca şi europenii, evident cu chinezi naturalizaţi. Şi chiar ne întrebăm, deşi este cam timpuriu, cum va arăta oare echipa de fotbal a Qatarului la Cupa Mondială din 2022?

Deocamdată, Qatar este în semifinale la Campionatul Mondial masculin de handbal şi specialiştii susţin că are şanse mari de a ajunge chiar în finală, chiar dacă Polonia nu este o buturugă mică aşa cum se mai crede pe ici pe colo.

Totuşi, deocamdată, aşa cum am spus la început, sportul acesta înseamnă dureros de puţin în România pentru a ne simţi frustraţi de fenomen. Deocamdată, ştim bine că o revitalizare în acest domeniu necesită schimbări de strategii şi acestea au nevoie de timp. Deocamdată, graţie tradiţiei islamice, nu vom avea concurenţă din zonă prea curând şi în partea handbalului feminin.

Numai că în handbal, ca şi în alte sporturi, astfel de mutaţii, până mai ieri aberante, continuă să apară. Argentina şi Brazilia au început să aibă şi în handbal veleităţile din fotbal. Naturalizările continuă pe bandă rulantă, falsificând tabloul valorilor naţionale şi, în secolul post-industrial în care trăim sunt aproape imposibil de oprit. Şi mai apoi, când va veni vremea aceea să ne întoarcem în lumea bună a handbalului ce tablou vom găsi acolo?