Sfârşitul califatului

Toamna ce va începe peste câteva zile ar putea fi ultima pentru gruparea "Stat Islamic" (ISIS) ca entitate capabilă să controleze teritorii şi să exercite o autoritate de tip etatic asupra unor populaţii, în Siria şi Irak. Probabil se vor găsi emuli care să afirme continuitatea între proiectul lui Abu Bakr al-Baghdadi şi teritoriile controlate de diversele miliţii islamiste în Libia, în Nigeria, poate şi în alte ţări. Războaiele civile vor continua, atentate vor lovi în continuare teritoriile "necredincioşilor", dar fascinaţia unui califat creat prin foc şi sabie e pe cale să se prăbuşească.

Sfârşitul lunii august a adus cu sine ofensiva rapidă a armatei irakiene şi a grupărilor paramilitare asociate, cu sprijinul aerian şi logistic al coaliţiei conduse de SUA, împotriva oraşului Tal Afar, în siajul victoriei de la Mosul, atât de scump plătite de populaţia civilă din oraş. Dat fiind dezechilibrul de forţe, e doar o chestiune de timp până ce Tal Afar va cădea, iar conducerea de la Baghdad îşi va putea concentra forţele împotriva ultimelor redute ISIS din provincia Anbar – zonă dominant sunită ce s-a dovedit extrem de greu de controlat. Anbar înseamnă şi graniţa cu Siria, ceea ce ar însemna că fluxul de luptători şi resurse între zonele irakiană şi siriană ale "califatului" ISIS, deja limitat, ar fi sugrumat.

Între timp, Forţele Democratice Siriene (FDS), susţinute de SUA şi partenerii săi occidentali şi arabi, sunt pe cale să finalizeze operaţiunea împotriva "capitalei" ISIS, oraşul Raqqa. Deşi expunerea mediatică este mult mai redusă decât cea a frontului de pe teritoriul irakian, se ştie deja că miliţiile FDS – care includ detaşamente kurde cu ani de experienţă în lupta contra ISIS – au pătruns deja în centrul vechi, iar termenul prevăzut de comandanţi pentru cucerirea oraşului este de două luni, destul de precaut dacă ţinem cont de raportul de forţe între cei doi adversari. Dincolo de previzibila înfrângere militară a ISIS, bătălia pentru Raqqa este şi o probă de maturitate pentru miliţiile FDS. Capacitatea de recrutare s-a îmbunătăţit, raportul numeric între arabi şi kurzi pare să fi evoluat în favoarea primilor, coeziunea între diversele grupări componente a fost destul de bună şi, foarte important, FDS şi-a creat legitimitate luptând exclusiv împotriva ISIS.

Lichidarea ISIS în Irak este o chestiune de timp. Într-o asemenea situaţie nu se poate niciodată afirma că vor conta exclusiv calculele militare: politica mereu contează, iar problemele sunt numeroase şi mari, de la modul în care va fi garantată o distribuţie echitabilă a avuţiei şi resurselor naţionale între diversele comunităţi etnoreligioase şi diversele provincii la controlul influenţei pe care o va exercita Iranul asupra guvernului de la Bagdad; de la statutul regiunii kurde, unde aspiraţiile pro-independenţă s-au intensificat, la modul în care SUA îşi va contura implicarea viitoare în Irak. Şi lista poate continua – nu vom insista aici asupra acestor teme. Ele sunt importante, pentru că orice eşec ar putea contribui la naşterea unei noi rebeliuni islamiste, cu sau fără sigla ISIS. Totuşi, în acest moment este greu de conceput o ruptură atât de rapidă şi de gravă în rândul coaliţiei ce susţine guvernul lui Haider al-Abadi, încât campania împotriva ISIS să fie blocată. 

În Siria, însă, nu este exclus ca guvernul lui Bashar al-Assad să fie interesat de o amânare a deznodământului militar în bătălia contra "califatului". Aceasta s-ar putea realiza prin încetarea sau subţierea operaţiunilor pe liniile de front ce opun forţele guvernamentale şi militanţii ISIS. Aceasta s-ar putea petrece în paralel cu intensificarea luptei împotriva Tahrir al-Sham (organizaţie salafistă recent creată, incluzând Frontul al-Nusra, principalul afiliat al-Qaeda în Siria), a celeilalte mari coaliţii islamiste, Ahrar al-Sham, poate şi a altor grupări mai mici, islamiste sau nu. Guvernul de la Damasc ar evita  acuzaţia de non-combat şi, în acelaşi timp, ar continua să fie legitimată prezenţa militară rusă, în care Assad vede principala garanţie de supravieţuire a regimului său.

În Siria, în Libia, poate şi în alte părţi, există destule grupări care ar putea fi dispuse să preia stindardul violenţei ridicat de ISIS, în ciuda riscurilor pe care le implică o asemenea filiaţie. Cel mai probabil, numele ar continua să fie arborat, chiar dacă fondul ar fi diferit. Dar, indiferent de câte atentate vor mai avea loc împotriva europenilor, a şiiţilor sau a altor necredincioşi, indiferent de suprafaţa de teren pe care ar controla-o vremelnic, proiectul califatului proclamat la 29 iunie 2014 de al-Baghdadi va fi curând înmormântat. Va fi greu ca cineva să-l dezgroape prea curând, dar pentru vindecarea rănilor produse în ultimii ani trebuie să ia sfârşit valul de mobilizare fundamentalistă ce i-a oferit voluntari. E nevoie de soluţii în Siria şi Irak, în Libia şi Nigeria, în Afghanistan şi Pakistan, dar şi în Franţa, Belgia sau alte zone ale Occidentului. Altfel, va trebui să aşteptăm refluxul şi nu putem şti când – şi dacă – el se va produce.