Sfera perfectă şi parcul cu iluzii al lui Ion Hadârcă

Remarcăm la poetul Ion Hadârcă o anumită eleganţă, de loc ostentativă, a rostirii. Poetul nu-şi caută formula, ci o găseşte cu graţie şi uşurinţa spiritelor ce distilează în interiorul lor, ca într-un alambic întortocheat, esenţele tari ale verbului, dirijându-le conţinutul prin intermediul unor retorte potrivite către sferele pe cât de simple, pe atât de sofisticate ale afectivităţii şi înţelegerii umane. Nu e de mirare, deci, că, în zilele sale faste, poetul locuieşte într-o „sferă” şlefuită din metafore şi dogme poetice (dar şi politice) pe care încearcă să le înţeleagă, descifrându-le sensul şi, mai ales, nonsensul.

Habitatul în această frumoasă utopie îi conferă avantaje, dar şi dezavantaje legate de ideal şi de real, în sensul că poetul fiind atent la modul cum literele se articulează într-o frază şi frazele într-o idee, pune accent pe latura metafizică a realităţii, uitând, poate cu bună ştiinţă, de percuţia pe care o are în frază realitatea propriu-zisă. Utopia îi conferă un spaţiu de manevră şi libertatea deplină pentru a se cufunda în trecut şi în istorie, aducând la suprafaţa prezentului personaje, fapte şi lucruri ce îmbracă forme parabolice. (Pe linia aceasta, deci, vom căuta să abordăm şi noi creaţia sa lirică, făcând volute şi cercuri mai mari şi mai mici pe marginea temelor abordate de poet.) Ciudata sfericitate a sferei funcţionează după legi foarte precise, dar relative, în care gravitaţia, printr-o întorsătură ciudată a istoriei, contorsionează trecutul, prezentul, dar şi viitorul, conferindu-le, deseori, forme dadaist-suprarealiste. Nimic nu e cum ar trebui să fie. Punctele cardinale, dar şi graniţele migrează de la est la vest şi de la nord la sud. Uneori şi invers. Vieţile paralele ale lui Plutarh se opresc la Prut. Vameşii şi grănicerii ce veghează acolo nu vor ca personajele ilustre ale istoriei antice să colinde un teritoriu minat de paradoxuri şi inflexiuni existenţiale ale unui prezent bântuit de situaţii şi întâmplări ce ar putea avea punţi de legătură cu trecutul, fie el şi antic.  Odată ce prezentul poate fi controlat şi supravegheat de aproape, de ce trecutul ar trebui să zburde liber prin spaţiul mioritic înscris în sfera perfectă?

Cine poate conferi, dar, personajelor ilustre privilegiul de-a se mişca liber într-un spaţiu strict controlat?! Desigur, legea relativităţii. Dar şi relativitatea, pentru a nu da naştere la perturbări, ar trebui, la rândul ei, monitorizată şi supravegheată îndeaproape. Universul lucid şi universul translucid, combinându-se între ele, ne pot duce în eroare. În sfera perfectă în care locuieşte poetul Hadârcă, „mioara, mistreţul şi căprioara” trec şchiopătând prin păturea închipuită de argint, călcând în picioare literele unui alfabet uitat, cel chirilic; pentru a renaşte în zodia unui alt alfabet: cel latin". „Ienicerii sovietici l-au oprit la Prut/ pe suspectul Plutarh/ mai întâi asigurându-l că dincolo/ în ţara făgăduinţei/ toţi sunt egali şi nu există/ nici o viaţă ilustră.” Că în ţara făgăduinţei toţi sunt egali nu încape nici o îndoială. Păi unde în altă parte pe mapamond ar mai exista o egalitate perfectă decât în ţara făgăduinţei. Pe restul planetei (sferei) nu există egalitate. Şi, poate, nici identitate. Cât în privinţa vieţilor ilustre, e de la sine înţeles că ele trebuie să primească girul organelor de sus, dar şi al celor de jos, pentru a putea trece graniţa.

În sfera lui Ion Hadârcă există şi „satul cu un singur locuitor”, dar şi „parcul cu iluzii spulberate".

Murind şi neavând parte de ceremoniile ce se fac cu astfel de ocazii, enervat fiind de faptul că nici una dintre cele două mitropolii ce oficiază în zonă n-au venit să aprindă lumânarea la căpătâiul ultimului locuitor al satului, în timp ce nişte pagini răzleţe rupte dintr-un ziar provincial au însoţit mortul la groapă; rămas fără nici un căpătâi, scâncind pe la uşile pustii ale caselor căzute într-o rână, ca un copil al nimănui încins în scutece şi lepădat lângă o prispă veche, satul însuşi ca entitate emigrează de la locul său de obârşie, orbecăind pe urmele locuitorilor, pentru a se stabili undeva într-o ţară unde nu există nici o localitate, o ţară pierdută în neantul post-european. Zadarnic „bocitoarele abisului plângând cu lacrimi de nisip şi de cenuşă" îl cheamă să revină la matca sa veche, refugiat în neant, satul nu se mai întoarce la obârşii, evaporându-se în cer. În urma lui rămân, totuşi, ca semn de dăinuire în amintirea celor ce vor veni „crucile de piatră, crucile de fier, crucile de fontă, crucile de inox, crucile de marmură şi crucile de aur, dar şi crucile de uraniu şi crucile lui Pilat din Pont”, tot mai căutate pentru răstignirile zadarnice ale unor Crişti coborâţi din Apocalipsa, dar şi din Noimele după Ioan.

Ca un adevărat cavaler al verbului, care a dobândit înţelepciunea de a fiinţa într-un ţinut pe cât de miraculos, pe atât de ambiguu, mărginit de două imperii, unul lăuntric, altul exterior, poetul îmblânzeşte cu eleganţa şi dexteritatea unui toreador verbele şi adverbele rebele ale realităţii, aşezându-le într-o ordine concisă în pagină. Cu aceeaşi eleganţă, dar şi cerbicie, el abordează şi problemele cetăţii, găsindu-şi întotdeauna răgazul şi curajul de a fi în primele rânduri, atunci când evenimentele o cer, dar, ca un orice spirit lucid, Ion Hadârcă ştie să facă paşi în umbră, pentru a găsi un unghi de percepţie cât mai obiectiv asupra evoluţiei lucrurilor în vremuri paşnice, de care, ce-i drept, Moldova situată în dreapta Prutului, cu voia sau nevoia Domnului, nu prea are parte.

Năpădit de aceste imagini din poezia sa, l-am întâlnit pe poetul Ion Hadârcă trecând transfigurat pe Aleea clasicilor în Parcul iluziilor spulberate, înaintând agale prin frunzişul auriu, îngrămădit la rădăcina unor arbori seculari, privind în urma unei ”carete fără cai/ fără pânze/ fără surugiu” ce lunecând  pe „strunele de harpă/ dinspre nefiind spre nicăieri” se pierdea în zare, pornind în căutarea tărâmului promis. Îmbrăcat într-un loden elegant, de culoarea oului de raţă, purtând o pălărie elegantă, bej, ce se asorta cu pantofii săi strălucitori cu botul năpădit de frunzele arămii risipite pe alei, poetul avea ceva din aerul unui lord englez ieşit să-şi facă promenada de seară şi să pună sângele albastru în mişcare. Oprindu-l, în gând, am purtat cu Ion Hadârcă un scurt dialog imaginar, întrebându-l de ce e atât de melancolic şi atât de detaşat de zgomotul ovaţiilor ce se auzea din stradă. (La Chişinău lumea, într-adevăr, ieşise la miting. Probabil că poetul se întorcea tocmai de acolo. Unde e posibil să fi ţinut un speech, în faţa mulţimii agitate.)

„Pari destul de sceptic, i-am pus în gând, altădată erai pătruns de optimism… Ai fost şi ai rămas simbolul rezistenţei naţionale.”

Oprindu-se în loc, poetul răspunse, răvăşind cu bastonul său invizibil, frunzele căzute peste soclurile clasicilor din Parcul central: ”Vezi, Nichita, zâmbi el, multe lucruri ce ni se par cunoscute şi arhicunoscute, alunecă-n uitare. Ziua de azi e prea grăbită, ca să-şi mai aducă aminte de ziua de ieri. Unii profită tocmai de această uitare şi încearcă să-şi lustruiască rolul în istorie, căutând să iasă cu orice preţ în evidenţă. Nu-i invidiez. Modul lor de manifestare nu mă mai intrigă. Am trecut prin atâtea evenimente. Am trăit istoria pe viu. Aşa că strădania lor mă lasă rece. Cât în privinţa simbolurilor, ce să spun. Poate că am fost într-adevăr, pentru mulţi, un simbol. Şi poate am rămas, pentru unii, puţini, la număr, un simbol. În timpul nostru grăbit, marcat de accidente şi de scenarii din ce în ce mai oculte şi de schimbări de decor, nimeni nu mai are nevoie de simboluri.”

Spirit apolinic, contemplativ, stăpânind la modul sublim arta retoricii, de-a lungul existenţei sale, destul de zbuciumate, de altfel, poetul Ion Hadârcă a părăsit de fiecare dată sfera sa perfectă, utopia, vibrând la chemarea străzii şi implicându-se febril în viaţa cetăţii. Biografia sa, după cum afirmă criticul Ioan Holban, e cea a unui rebel. Începând cu anul 1988, când a fondat Frontul Popular-Creştin din Moldova, devenind primul preşedinte al acestei mişcări, şi până în zilele noastre, autorul Pianul din abator a ocupat funcţii deosebit de importante în Parlamentul Republicii Moldova. Niciodată însă nu şi-a călcat principiile pentru care s-a implicat în viaţa publică. Ideea cauzei naţionale i-a călăuzit paşii atât în viaţa politică, cât şi în cea literară, rămânând în esenţa sa un idealist, un poet incurabil, care a încercat să vadă „nimicnicia nimicului”, acoperit de „goluri scumpe” rostogolindu-se ca o roată fără flăcări de-a lungul istoriei acestor locuri. Fapt pentru care merită să-i aducem acest scurt elogiu.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist