Singur

Toţi se feresc de singurătate ca dracu’ de tămâie, caută traiul în mijlocul oamenilor – familie, colegi, prieteni. Foarte bine, aşa şi trebuie. Foarte puţini sunt cei care pot rezista singuri, care au vocaţia singurătăţii, ca să zicem aşa, căci singurătatea e o „vamă” grea, orice s-ar zice.

Dar mai este şi altceva: Să nu ai nici o clipă de singurătate e un iad!

Am trecut prin experienţa asta în armată. Să stai între oameni ca într-o turmă dintr-un ţarc, zi de zi, clipă de clipă, – la instrucţie de front, la masă, la „curăţat sectoare”, până şi la budă, fiindcă nu puteai rămâne acolo decât câteva clipe, pentru că alţii băteau imediat în uşă (budele erau puţine, iar unele erau înfundate) – e un chin. Noaptea să dormi cu un pluton de bărbaţi de douăzeci de ani ca într-un ciopor de treizeci de miori sau cârlani, fiecare cu răsufletul lui, cu sforăiturile aferente, unele apocaliptice, cu mirosul lui de picioare, e iarăşi greu suportabil de psihicul unui om, care până la douăzeci de ani a dormit în deplină linişte, singur, într-un pat curat şi moale, cu veioză la cap şi cărţi pe noptieră. Să stai mai bine de o lună numai în unitate şi numai cu bărbaţi, aşa încât atunci când am străbătut pentru prima oară nişte străzi din marginea oraşului spre câmpul de instrucţie şi am văzut femei, mi se păreau un fel de extraterestre (vedeam halucinat o vânzătoare care vindea cartofi la Aprozar drept o adevărată Dulcinee) – e iarăşi chinuitor.

La un moment dat a venit un ordin să facem şi noi TR-iştii (adică cei care făceam armata la „termen redus” – o spun pentru cei mai tineri) pază. Erau posturi de pază la poartă şi la colţurile gardului unităţii. M-am oferit voluntar printre primii. Alţii nu voiau, ziceau că e plicticos. Nu comentez, deşi aş avea câte ceva pe limbă despre capacitatea lor de gândire şi de imaginaţie.

Şi uite aşa am ajuns la colţul cel mai retras al unităţii – eu cerusem – cu mantaua, cu arma-n spate, bocănind din bocanci, fiindcă era frig. Dar eram fericit. ERAM SINGUR.

Era dimineaţa devreme. Noiembrie. Soarele arăta ca o piersică roşie într-o călimară cu cerneală. Căscam ochii peste gard, nu voiam să mă uit înapoi la unitatea de care mi se făcea silă. Un câmp pustiu cu deşeuri aruncate, grămezi de fructe putrezite, carcase de aparate electrocasnice şi din astea. În depărtare o lizieră de plopi, o şosea şi apoi munţii înecaţi în pâclă, ca într-o pictură chineză ce vrea să reconstituie trupul imens al Vidului. Era o gaură în gard. Am ieşit în câmpul pustiu, printre grămezile de gunoaie.

Am descoperit printre gunoaie şi un album cu fotografii de familie. În poze apăreau mame, taţi, unchi, mătuşi şi căţei. Toţi zâmbeau cu gura până la urechi. Până şi căţeii parcă radiau de fericire. Gândul m-a dus la ai mei. Mi se părea că nu-mi mai amintesc figurile lor – chipul tatălui, al mamei, al sorei mele. Şi mi s-a făcut teamă. Am aruncat albumul cu fotografii.

Multe alte lucruri mi s-au mai zburătăcit prin cap în cele patru ore de pază. M-am întors remontat în unitate şi am vorbit cu Emil, prietenul meu pe care-l am şi acuma, despre cei de acasă. Emil proiecta mereu pe hârtiuţe casele pe care voia să le construiască pentru familia lui, viitoarea lui familie. Eu n-am avut niciodată atracţie spre proiecte de case. Visam că voi trăi cândva, undeva, departe, în curul lumii, retras şi SINGUR. Aveam însă şi gândul, reanimat de albumul de fotografii, la cei de acasă.

Sigur, n-am trăit singur. Dar visul rămâne.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist