Sinucigaşii

În fine, ce să mai lungesc vorba, ne-am aşezat pe o bancă mascată de boscheţi. Preşedintele avea o sticluţă plată ascunsă în buzunarul de la piept, pe care mi-a întins-o după ce el însuşi a sorbit din ea. După ce am golit sticluţa de lichior de ananas, cu un gust care mi s-a părut destul de greţos, am scos şi eu sticla de coniac pe care o aveam în geantă, ascunsă între hârţoage şi smocuri de fân. Curând, am dat-o gata şi pe asta şi am aruncat-o undeva, într-un tufiş de tuia. Din pricina alcoolului destul de prost, băut aproape pe nerăsuflate, aveam sufletul tulbure, greu, şi mintea înceţoşată. Privind orologiul vechi amplasat pe turnul palatului prezidenţial străjuit de o lună plină, am văzut că trecuse de mult de miezul nopţii. Curând ceasul bătu orele două. De undeva, de pe acoperiş, am auzit cocoşul cântând cucurigu de trei ori, urmat de ţipătul unei cucuvele şi faptul acesta ne întristă peste măsură. Căzurăm într-o stare de prostraţie, golind o altă sticluţă, pe care preşedintele o ţinuse ascunsă în ciorapii săi supraelastici. Plângeam unul pe umărul celuilalt şi ne băteam cu pumnii în cap din pricina disperării ce se strecurase în sufletele noastre… Şi tot hohotind aşa, brusc ne-a venit ideea să ne sinucidem…

„Când te-am văzut îngurgitând fân, spuse camaradul meu, mi-a trecut un junghi prin inimă. Omul ăsta, mi-am zis, nu mănâncă fân aşa, de dorul lelii. El a venit la mine să-mi transmită un mesaj: ţara se scufundă în sărăcie. Poporul suferă de foame… Sunt conştient de faptul ăsta, dar ce pot să fac? Am încercat să dreg lucrurile pe ici-colo. Dar totul e croit anapoda. Şi legile, şi constituţia, şi şcoala, şi biserica, şi firea noastră umană. Totul. Cu cât vrei să faci ceva, cu atât te scufunzi mai tare în mocirlă. Când mă gândesc la asta, mă apucă deznădejdea…”

Am căutat să-l liniştesc, spunând că dracul nu e chiar atât de negru pe cât pare. Mâncasem fân în faţa lui, încercând să-l scot, cu tot dinadinsul din sărite. Îmi făcusem, cum se spune, numărul, mă puteam întoarce acum acasă liniştit. Credeam că o să izbucnească în râs la gluma mea. Dar preşedintele n-a râs. Stătea ghemuit pe bancă, acoperindu-şi faţa cu mâinile şi tot clătina din cap: „Nu-i da omului cât poate duce”, conchise el.  

Cu nici un chip, preşedintele nu voia să se întoarcă la palat. Şi mie-mi era groază să mă întorc acasă. Cine mai avea nevoie de mine? Cui i-aş fi putut fi de folos? Eram o cantitate neglijabilă. O aşchie desprinsă din mulţime şi aruncată în noroi, pentru a fi călcată, de aceeaşi mulţime, în picioare. Asta eram eu. Cu sau fără mine, lumea rămânea la fel.

Preşedintele se simţea şi el nefericit. Zile întregi se autoclaustra în cabinetul său, trăgând la măsea. De câte ori nu s-a trezit cu pistolul lipit de tâmplă?! De fiecare dată însă, bodyguarzii au intervenit la momentul oportun. Acum scăpase, în sfârşit, de ei.

M-a întrebat dacă am încercat şi eu vreodată să-mi pun capăt zilelor. Am încercat, cum să nu încerc, şi nu odată, ci de nenumărate ori, i-am spus. Am folosit tot felul de barbiturice amestecate cu alcool, şoricioaică, sodă caustică, stricnină, briciul, lama, şnurul, şireturile scoase de la pantofii mei de lac, pe care-i ţineam într-o cutie de plastic în şifonier, priza, cuptorul de la aragaz, pungile de plastic legate la gât, cada de la baie în care stătusem ore în şir cu venele desfăcute, şi multe altele. Dar de fiecare dată intervenea, în ultimul moment, ceva neprevăzut şi scăpam ca prin urechile acului de chinurile morţii. I-am arătat cicatricele de pe mâini, de pe gât şi de la gambe. Eram tot crestat ca un răboj. Înghiţisem cuţite, linguri şi pahare. Îmi bătusem şi un cui în cap. Şi? Şi, nimic, de fiecare dată am scăpat cu viaţă.

Preşedintele trecuse şi el prin experienţe similare. Era şi el un sinucigaş cu state vechi. Mi-a arătat rana de pe tâmpla dreaptă, acoperită de o pieliţă subţire, pe care dacă o apăsai cu degetul ajungeai să-i pipăi scoarţa cerebrală. Medicii au vrut să-i facă o operaţie, dar preşedintele se obişnuise atât de mult cu ea, încât nici n-a vrut să audă de plăcuţa de platină sau de titan cu care neurochirurgii voiau să-i astupe gaura din cap. Din când în când, o pipăia noaptea şi urla. Excelenţa sa mi-a arătat ş-o cicatrice uriaşă ce-i brăzda abdomenul în lung şi în lat. Retras în salonul albastru, într-o noapte îşi făcuse harachiri, respectând toate indicaţiile culese de pe net, dar a dat greş. Îşi închipuise cum va plânge o ţară întreagă adunată la căpătâiul lui. Însă un astfel de sfârşit nu e sortit oricărui muritor. Mâna tremurând de teamă şi alcoolul îngurgitat peste măsură au făcut ca rana ce-i brăzda în lung şi-n lat abdomenul să nu atingă nici unul din organele vitale. Singurul punct nevralgic, care i-a produs luni de zile dureri insuportabile, a fost ombilicul. Şi acum, la schimbarea vremii, preşedintele simte o străfulgerare în abdomen. Un fel de şoc electric destul de intens, ce-i zguduie trupul, băgându-l în febrilaţii, ca şi cum ar fi conectat la o priză de  curent electric de înaltă tensiune.

Preşedintele mi-a vorbit despre toate aceste lucruri cu o nonşalanţă dezarmantă. Confesiunea sa m-a cam pus pe gânduri. Din disperare de cauză, am băgat mâna în geantă şi am scos un pumn de fân. Am început să-l mestec pe îndelete. Preşedintele îmi făcu semn că vrea şi el. I-am dat şi lui un smoc. Apoi am mestecat hârţoagele. Certificatul de naştere, cel de divorţ, procesele verbale, revistele porno şi ziarele cu care îmi burduşisem geanta. Înfulecam hârţoagele şi plângeam, înjurând de mama focului. Preşedintele îmi ţinea isonul. Mânca bucăţi de hârtie şi plângea. Apoi, după ce îşi suflă nasul într-un şerveţel, adăugă cu un glas pierdut: „Cere-mi ceva şi-ţi dau. Nu te sfii…” „Mai întâi ne sinucidem şi apoi vă cer”, i-am zis.

„Cere-mi acum, orice. Vreau să mă sinucid cu inima împăcată că am făcut, totuşi, pentru cineva ceva…”

Ca să-i fac pe plac, m-am gândit să-i cer o butelie. Dar mi-am dat seama că acum buteliile se găseau pe toate drumurile. Costau un fleac. Venisem chipurile să-i cer un ajutor financiar. O pensie suplimentară. Acesta era pretextul. În fond, ieşisem la revoluţie în Piaţa Constituţiei, cu gândul să mă sinucid…

Îmi dezgolisem pietul în faţa gloaneţelor, dar am scăpat. Mă aruncasem în faţa tancurilor, crezând că pot muri ca un erou. Acum la ce mi-ar fi putut fi de folos o pensie suplimentară, odată ce aveam de gând să mă omor?! Ar fi fost însă ridicol şi, bineînţeles, umilitor. Faptul că preşedintele acceptase să-mi ţină companie, nu era oare un hatâr suprem?! Încercasem să mă sinucid de zeci de ori de unul singur. Acum aveam un tovarăş hotărât să meargă cu mine până la capăt. Orice ai spune, o sinucidere în doi îţi conferă o oareşicare siguranţă. Nu mai eşti singur în faţa morţii, ai pe cineva alături, ca va împărtăşi aceeaşi soartă cu a ta…

„Ce-ar fi să facem un  schimb de brelocuri?” i-am zis.

Iar el: „Nu am nimic împotrivă… Ţinînd cont de împrejurări, e chiar o ideea bună…”

Ne-am scotocit prin buzunare, am găsit brelocurile şi am făcut schimb. În timp ce-mi băgam cheile în buzunar, mi-a trecut prin cap, aşa, ca o idee.

„Să vezi, i-am zis, atunci când o să ne găsească atârnând unul lângă altul, s-ar putea să ne confunde. Şi asta tocmai din pricina brelocurilor.”

„Cine ştie”, murmură preşedintele, ca pentru el…

Ideea aceasta mi se înşurubă adânc în minte. Mă şi vedeam întins pe catafalc, acoperit de un munte de coroane mortuare. Avea să mă regrete o întreagă naţiune. Sicriul meu era înfăşurat în steagul tricolor. Garda îmi aducea un ultim omagiu… Salvele de artilerie pocneau în aer. După o viaţă de câine, aveam să fiu înmormântat ca un erou. Oare preşedintele era conştient de şansa pe care mi-o oferea?!

M-am scormonit din nou prin buzunare şi am scos un pachet de ţigări. Mai erau două: una pentru mine şi alta pentru preşedinte. Am tras adânc fumul în piept, privind în depărtare. Maşinile huruiau pe bulevard. Dincolo de zidul ce înconjura palatul, oraşul se trezea la viaţă. Mi-am strivit chiştocul de colţul băncii şi l-am băgat în buzunarul de la piept. L-am pus acolo ca pe o ultimă relicvă. Apoi am început să-mi desfac şireturile de la pantofi. Preşedintele însă clătină din cap.

„Trebuie să arătăm ca nişte domni, spuse el. Şireturile s-ar putea să se rupă. În afară de aceasta, din pricina că-s subţiri, îţi intră adânc în carne. Poftim îţi dau această cravată englezească…”

Şi preşedintele îşi desfăcu cravata aurie de la gât şi mi-o întinse cu delicateţe.

„Dar dumneavoastră?” am exclamat.

„Am mai luat una de rezervă”, spuse.

I-am dat în sinea mea preşedintelui dreptate: chiar dacă ajunsesem la marginea prăpastiei, nu ne puteam sinucide ca nişte boschetari. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist