Soartă

Demenţa ei ajunsese la capăt, dacă putem spune că demenţa are vreun capăt; era ca un fitil ce a supt petrolul din lampa de gaz a minţii ei. A tot supt, a tot supt – spunea maiorul Buliga – până ce a golit-o cu totul. Relaţia dintre cei doi s-a bazat mai puţin pe sex (de iubire nici nu poate fi vorba) şi mai mult pe ură, căci ura e o forţă mai mare decât prietenia. Ura e ca mierea, nu expiră şi nu are termen de  garanţie, poate lega doi oameni care urăsc mai mult decât doi prieteni care se iubesc. Paula şi Titi aveau în comun ura amestecată cu o scârbă de viaţă dusă până în pânzele albe.

Nu îţi mai împui capul cu amănuntele crimelor. Să mai spun doar că Paula Sterpu n-a fost pe cât de dementă, pe atât de vicleană. Ea l-a atras pe Toader Vartan în maşină, sugerându-i că sentimentele ei faţă de el nu au sucombat cu totul. Aici Titi l-a strangulat. Apoi au aflat din ziar, chiar din ancheta Maurei, despre cerşetorul Costăchel. A fost uşor pentru Titi să-l găsească. Aici a intervenit din nou viclenia Paulei. Folosind trucul cu o maşină de acelaşi tip şi la fel, a făcut să fie acuzat chiar propriul ei fiu – Cătălin. Demenţă şi viclenie. Ce ciudat poate fi omul!

Adevărul este că, atunci când vine vorba de crime, îţi dai seama că niciodată nu poţi şti totul despre firea omenească. Oricând te poate paşte o surpriză!

Gelozia din cazul de faţă, fie ea şi ajunsă la stadiul de nebunie, nu constituie o justificare suficientă. Geloşi sunt mulţi, dar nu ucid. Gelos a fost Eminescu, dar n-a strâns-o de gât pe Veronica Micle. Dar ce poate fi „justificare” în cazul unei crime?

Apoi „regretele” criminalului. Ce prostie! Romancierii te-au învăţat că pe criminali îi torturează chinurile şi remuşcările. Iar tu, din gurăcăscare, pui botu’ la chestia asta. Ai fost condiţionat să crezi că victima bântuie somnul criminalului, eventual cu faţa plină de sânge, cu glas plângăreţ şi alte ingrediente horror, că înspăimântătoare coşmaruri nu-l lasă să trăiască.

Aiurea!

Ce remuşcări crezi că a avut Titişor Bulea? Dar Paula Sterpu, deşi ea poate avea scuza că e sisi la cap? La nici unul n-am văzut vreo părere de rău pentru fiinţele omeneşti pe care le-au răpus prin violenţă. „Regretul” a fost mimat mai târziu la proces de Titi Bulea. L-o fi învăţat vreun avocat sau, mai sigur, ştia că „aşa se face”, aşa e bine, fiindcă impresionează; „adevărul” regretelor este proprietate obştească, ca să zic aşa, tuturor li se par evidente şi necesare regretele, ca fiind un bun al naturii umane.

Vax!

Să nu crezi că deduc de aici că lipsa regretelor, a mustrărilor de conştiinţă, este normă, o regulă generală. Nu! Departe de mine asta. Mai degrabă, în cazul crimelor regula generală este tocmai lipsa regulei. Tot felul de oameni, mai mult sau mai puţin pioşi, sumedenii de moralişti, au convingerea că sub o crimă trebuie să se ascundă o morală, o bună învăţătură. Aşa că trag de păr o morală, aşa cum trage sugarul dintr-o suzetă goală.

Ce morală să tragi din cvasiimoralul Titişor Bulea? Că mediul l-a făcut aşa? Dar ceilalţi, din acelaşi mediu şi cu aceeaşi educaţie, de ce nu au devenit criminali? Că are el vreo predispoziţie din naştere, vreun „criminal instinct” (altă sintagmă tâmpită, devenită lege general acceptată prin repetare papagalicească)? Să zicem, atunci cum îl extirpăm?

Şi încă ceva: atunci ce facem cu conştiinţa, care – aşa crezi, nu? – este scutul care ţine umanitatea buricată în ideea de bine, că aceasta, conştiinţa adică, este expresia unei evoluţii morale superioare. Hm! Despre ce fel de evoluţie morală superioară putem vorbi în cazul lui Titişor? Dar în cazul madamei educate Sterpu, care are o conştiinţă serios lezată, aşa că cucoana a devenit stearpă de-a dreptul?

Criminalii vorbesc mai puţin de conştiinţă. Ei cred mai degrabă că omorurile au fost făptuite de o zeiţă necruţătoare, care nu are nici în clin nici în mânecă cu ei. Şi sunt mâniaţi pe această fiinţă eterică, numită soartă, destin, ursită, inconştient, instinct sau în alt fel, care, la un moment dat, le-a bântuit mintea. Căci ideea de a omorî le-a venit pe neaşteptate, fără să i se poată împotrivi, implacabil, aşa cum un fetus de niciunde intră în apele Bahluiului fără a putea fi oprit de vreo staţie de epurare.

Sau, ca să filosofăm puţin, ei simt că au intrat într-o altă identitate. Cine ştie ce transformări au modelat datul permanent al caracterului criminalului într-o direcţie tragică. Cam aşa s-ar explica. Cine, ce imprimă această direcţie sinuoasă şi atât de neaşteptată chiar şi pentru criminal? Cu o sintagmă generoasă, putem vorbi de vicisitudinile condiţiei umane. Intră aici şi moştenirea ereditară, haosul unei societăţi umane dezagregate, puterea diabolică a banului, a plăcerilor de tot soiul, şi viciul patronat de instituţiile statului şi atâtea altele: egoismul oamenilor, indiferenţa, aroganţa agresivă, necinstea, prostia – mediul viu şi colcăitor al condiţiei umane.

Ştiu, cohorte de scriitori, îmbătaţi de alcoolul tare al scrisului, de plăcerea unor teme alambicate, de filosofie înaltă până la genunchiul broaştei, sunt ispitiţi de beţia scrisului şi uită (sau se fac că uită ori habar n-au de) ADEVĂRUL VIEŢII, căci, nu-i aşa, o poveste adevărată nu este niciodată chiar atât de adevărată ca una născocită (de ce crezi că am născocit şi eu una aici?)

Aşadar, nu putem fi siguri de mai nimic când este vorba de crime. Oricum, n-am de gând să dezvolt aici teorii – filosofice, morale, despre păcat – şi alte asemenea chestii. Caută-le la alţii, dacă vrei, dar … Mie nu mi-au folosit la nimic.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist