Specificul teatrului timişorean

Pentru moment, am ales să mă refer la specificul teatrului timişorean. Deoarece ar fi câteva lucruri de învăţat de aici: integrarea europeană prin teatru (coproducţii şi un musical performance), revalorificarea mitologiei, adaptarea textului unui dramaturg român postbelic la realităţi actuale, schiţarea unor mize pentru teatrul contemporan, în context european.

Mai întâi, ediţia de anul acesta a FEST-FDR a fost foarte reuşită, în mare parte datorită componentei europene (proiectul The Art of Ageing constituind nucleul festivalului, prin cele 5 coproducţii de teatru contemporan, având la bază o temă actuală comună, reflectată în dimensiuni estetico-documentare diferite (memorie, traumă, teatru sociopolitic, istoric sau documentar, teatru fizic etc.). Apoi, TNTM a fost prezent în festival cu două producţii proprii, care dau seama de specificul teatrului timişorean: pe de o parte,cu Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu (regia: Ion-Ardeal Ieremia), iar, pe de altă parte, cu Maria de Buenos Aires, un musical performance(muzica: Astor Piazzolla, libretul: Horacio Ferrer, traducerea: Raluca Ciortea, text de spectacol: Codruţa Popov, regia: Ada Lupu Hausvater).

Din ceea ce am observat, teatrul timişorean este orientat înspre spectator. Publicul reprezintă elementul-cheie al unui management teatral aparte. Dna Ada Lupu Hausvater, managerul TNTM, a declarat că un director de teatru are o responsabilitate faţă de publicul său, şi anume aceea de a-l face fericit. În această direcţie, diversificarea producţiilor teatrale, racordarea teatrului la viaţa comunităţii, implicarea directă în viaţa socială a oraşului prin repertoriul teatral propus constituie modalităţile de atingere a obiectivului stabilit – teatrul să devină un partener de zi cu zi în viaţa oamenilor, să adreseze problemele stringente ale acestora şi să caute răspunsurile înspre care cu toţii tânjim şi de care avem atâta nevoie.

Oamenii trebuie să plece schimbaţi de la un spectacol şi toţi marii creatori contemporani (de la Andrei Şerban la Armin Petras) au înţeles acest lucru. Fie că miza e atingerea unei coarde sensibile, fie că e vorba de provocarea unei nevoi reflexive, conducând la o reevaluare a propriei persoane/ vieţi. Lucrurile poate nu sunt complet noi pentru istoria teatrului, în schimb modalităţile de abordare a spectacolului sunt astfel. Dacă teatrul merge mai departe şi spectatorul devine actant (social), putem vorbi de o schimbare a lumii (comunităţii) prin teatru.

Spectacolul de gală din cadrul FEST-FDR, Maria de Buenos Aires, ilustrează foarte bine crezul exprimat de regizoare despre responsabilitatea pe care o avem astăzi faţă de generaţiile de mâine, în legătură cu moştenirea de har, fericire şi binecuvântare, pe care o datorăm celor ce vor veni. Personal, mă bucur când descopăr creatori ale căror teorii nu contrazic practica. În cazul de faţă, managementul asumat şi practica regizorală merg mână în mână.

Maria de Buenos Aires e un spectacol european – îmbină tangoul (dans) cu muzica (orchestră live), aduce dansatori profesionişti în scenă, alături de actorii propriu-zişi, pentru legăturile dintre scene, o actriţă, care e în acelaşi timp şi cântăreaţă, o interpretează pe protagonistă (Sânziana Tarţa). Acest performance propune, prin textul de spectacol şi dramatizare, o revalorificare a mitologicului universal şi românesc (mitul androginului, metempsihoză, legătura Eros-Thanatos, ceruri care se deschid ori se închid). Atmosfera spectaculară construită defineşte un climat inedit, vizând publicul – specificul unui local din Buenos Aires. Decorul este nonconformist (spaţiu scenografic: Zsolt Fehervári), scena e poziţionată central, iar, de o parte şi de cealaltă, spectatorii iau loc la mese, luminate discret, îmbiaţi cu un pahar de vin din carafele care îi aşteaptă. Într-un mod elevat, povestea e adusă de povestitori, parteneri de tangou şi de poezie, Claudia Ieremia, Ion Rizea, către noi (dansatorii invită publicul să ia parte la tangou, recunoaştem versuri ale unor poeţi români din secolul XX). Suntem antrenaţi în poveste şi prin muzică (direcţia muzicală: Alin Stoianovici & Nuevo Tangou Quintet), dans (coregrafia: Răzvan Mazilu), culoare (asocieri ori contraste curajoase), lumină şi clarobscur, după cerinţele scenariului tehnic (light design: Lucian Moga).

Tot un spectacol pentru spectatori, într-un sens mai lejer, este Proştii sub clar de lună. De această dată, o poveste cunoscută, aparţinând lui Teodor Mazilu, încă actuală, este adusă în miezul evenimentelor contemporane: controlul financiar trimite înspre controalele fiscale ale DNA care au zguduit România şi, mai ales, au sporit audienţa TV în ultimul timp. Emoţiile umane (dragostea, trădarea, sinuciderea) au devenit clişee pentru talk-show-uri sau emisiuni TV de tipul ”Sinucidere în direct”. Rolurile sunt voit tuşate (Claudia Ieremia/ Ortansa, Cristina König/ Clementina). Ion Rizea/ Gogu joacă în modul cel mai evident pentru public. Acest play for gags, regăsit şi la ceilalţi actori (Raul Bastean/ Emilian), accentuează ideea înstrăinării omului într-o societate de consum, o societate a culturii de consum. Scenografia este actuală, foarte tehnică şi funcţională, în acelaşi timp servind ideilor impuse prin tuşe tari (spaţiul sacru, dormitoarele ultramoderne, manechinele din vitrină). Credinţa, intimitatea, un ultim sentiment autentic (remuşcarea) – căutat cu ardoare, regăsit gestual -, cultura, teatrul nu pot deveni obiecte de consum. În caz contrar, consumatorul de semne şi imagini, alienat/ însingurat sau gregar/ spirit de turmă, se îndepărtează tot mai mult de real şi de sine însuşi, şi devine un obiect uşor manipulabil.

Un spectacol poate fi declarat cu atât mai reuşit cu cât grilele de lectură propuse vizează mai multe categorii de public. Adresarea pe mai multe planuri e, am remarcat, un deziderat al teatrului timişorean. Dacă nu pot fi identificate cel puţin trei tipuri de interpretare, nu mai putem vorbi de diversitate ori de orientare înspre public. Cu acest prilej, voi enumera doar trei niveluri. Un prim nivel literal/ imediat, accesibil pentru review (povestea, iluzia conferită de atmosfera scenică); un al doilea nivel simbolic/ alegoric, tematic, moral, al corelaţiilor posibile (semnificaţii descifrabile în text/ spectacol, pentru publicul elevat); un al treilea nivel meta–, ceea ce se poate regăsi dincolo de textual/ spectacular, identificarea mizelor care stau la baza creaţiei scenice în discuţie (vizând publicul critic). 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală