Superkid

E imposibil să nu observi în fiecare zi câte un exemplar. Tinde să devină din ce în ce mai frecvent, se manifestă într-o mică sau mai mare măsură aproape în orice familie. E vorba despre copilul hiperenergic. Părinţii ştiu despre ce vorbesc. Din ce în ce mai puţine odrasle din ziua de astăzi sunt liniştite şi nu e o anomalie, e un lucru cât se poate de firesc, unul obligatoriu, de altfel, pentru că e vorba aici despre tendinţa naturală a corpului uman în dezvoltare, şi nu numai al celui uman, de a se mişca, de a consuma energia pe care o generează din plin, mai ales dacă are la nas tot ce-i trebuie: hrană, adăpost, îngrijire. Medicii îi numesc copii hiperkinetici sau hiperactivi, pentru că nu se pot stăpâni să nu se mişte, e un sindrom, zic ei, care trebuie combătut cu pastile şi regim. E atât de absurd ce se întâmplă, încât îmi vine să urlu. În acelaşi timp, aceiaşi medici dau scutire la sport pentru aceiaşi copii, pentru că nu vor ca sărăcuţii să obosească făcând lucruri care nu le plac, să se lovească cumva, să sufere…

E o neînţelegere a situaţiei inexplicabilă într-o lume care se vrea logică. În loc să li se prescrie acestor copii ore în plus de mişcare pentru a consuma energia fizică pe care o au, ei primesc îndemn spre inhibare, spre stăpânire a pornirilor motrice instinctuale. Ei au foc în vene şi în loc să fie încurajaţi să îl scoată şi să se elibereze de această presiune uriaşă, sunt îndrumaţi permanent să îl stingă. Ca în cazul oricărui vulcan acest lucru nu poate să aibă decât consecinţe grave şi foarte grave pe termen scurt, mediu şi lung, uneori chiar tragice. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, el va exploda.

Până şi un câine este plimbat zi de zi prin parc pentru a nu urla prin casă şi a nu strica tot, dar un copil nu merită acest tratament, el e om, lui "i se poate explica" că trebuie să stea liniştit, pur şi simplu trebuie şi atât. E ca şi cum ai putea explica unei molecule de adrenalină ce să facă, exact aşa stă problema.

De altfel situaţia e absurdă la nivelul întregului sistem educaţional. E un clişeu această formulă. Se pomeneşte atât de des încât a devenit una goală, lipsită de orice înţeles şi credibilitate. Dar trebuie spusă de şi mai multe ori tocmai pentru a se stârni o reacţie pozitivă la ea.

În învăţământul românesc, ca un prim argument, nu se face discriminare, ceea ce e o mare greşeală, una capitală. În învăţământ e bine, chiar imperios necesar să se facă discriminare. Nu una rasială, religioasă ori sexuală, departe de mine acest gând, ci una de performanţă şi comportament. Copiii ar trebui segregaţi, împărţiţi în grupe specifice, pe niveluri de capacităţi mentale şi motrice. După opinia mea este complet greşit să pui în aceeaşi clasă, amestecaţi, copii mediocri spre foarte slabi cu alţii foarte buni sau geniali. Aceste clase nu au altă soartă decât să rămână la nivelul celui mai slab element al ei pentru că, se ştie, orice grup înaintează cu viteza celui mai încet. Desigur că orice copil are dreptul la educaţie egală şi ei o vor primi, dar numai în măsura în care ei o pot asimila, fiecare în parte. Este complet lipsit de sens să încerci să îndeşi pe gâtul unor elevi incapabili de înţelegere materii făcute pentru nivelul celor buni şi foarte buni. Şi invers e valabil.

De asemenea, copiii cu însuşiri motrice exacerbate ar trebui să urmeze un orar special în care să fie incluse ore suplimentare de sport pentru a-i goli pe aceştia de energie, spre binele lor şi al tuturor celor din jur. Pentru că altfel tendinţa lor nu va fi orientată decât spre dezordine, distrugere, afectare negativă a lor şi a celor din grupul lor care sunt normali şi "nevinovaţi", să zicem aşa.

De asemenea, copiii cu probleme speciale psihologice ar trebui puşi separat pentru a primi îndrumare şi grijă deosebită din partea profesorilor şi psihologului şcolii.

Clase speciale, programe speciale, acesta e răspunsul la toate problemele învăţământului românesc. Nu neapărat examene supravegheate video sau dure, programe "accesibile tuturor", ore "aerisite", ci educaţie diferenţiată, fraţilor. Pentru că, orice s-ar spune, noi nu suntem egali. Comunismul a susţinut asta şi a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că e o idee greşită care nu se poate aplica în practică.

Ce rost are să ţii trei copii cu probleme de atenţie grave în aceeaşi clasă cu alţi 25 care se încadrează în sfera normalului la acest capitol? Aceştia îţi vor strica fiecare oră şi nu va exista niciun remediu al situaţiei. Nici ameninţările, nici intervenţiile părinţilor, ale poliţiei sau chiar ministrului, nici scăderea notei la purtare sau trimiterea în corigenţe. Iar în curând toată clasa va fi una cu probleme pentru că răul e molipsitor, nu-i aşa? Ceilalţi vor afla plăcut surprinşi că e mai cool şi mai uşor să fii neascultător, indiferent, placid. Pentru că e vorba aici de o problemă bilogică, nu de una educaţională, culturală. Strict biologică: moştenire genetică, secreţii excesive de hormoni etc. Nu mai bine îi pui într-o clasă în care vor fi doar 7-8 astfel de "exemplare" şi unde vor putea fi controlaţi mult mai bine în timpul orelor, unde profesorii vor putea găsi soluţii mult mai bune şi aplicate pe individ la problemele lor de înţelegere, concentrare, atenţie ş.a.m.d.?

Destul că există o adevărată boală a societăţii contemporane în care copiii nu mai au voie să se joace, să se mişte în voie, să sară, să alerge. Ei se nasc, trăiesc şi cresc în apartamente, în poziţie de repaos permanent, închişi de părinţi ca în puşcărie spre a fi protejaţi de "răutate", "exemple urâte", "educaţie proastă". Aceşti părinţi nu înţeleg nevoia fiziologică şi mentală a copilului de a se juca împreună cu alţii sau chiar singur, dar liber, de a se mişca în voie într-un spaţiu mult mai mare decât cel al apartamentului. Ei vor ca aceştia să aibă performanţe şi atât. Îmi este cu adevărat milă de copiii care ajung să aibă ca singură plăcere aceea de a se juca pe tabletă ori telefon. Mi se pare o pierdere de-a dreptul dramatică a milioane de posibilităţi de a simţi plăcerea vieţii reale, nu virtuale, a fericirii primordiale care numai şi numai în copilărie se poate simţi. Mai târziu adultul nu va mai avea această capacitate, el va fi deja uzat, incapabil de a mai percepe pentru prima dată, cu toată puterea şi porii, senzaţii, sentimente de tot felul, emoţii fizice stârnite în natură, în comunitate sau faţă în faţă cu sine însuşi.

Briscan Zara este scriitor şi publicist