Systema Naturae

Pentru cititorii bucăţii de ziar pe care o scriu săptămânal numele lui Carl Linné nu ar trebui să ridice sprâncene de nedumerire. Părintele ştiinţelor naturale, aşa cum a fost numit de urmaşi, a fost un mare botezător. Înţelegând că evoluţia e o lege a firii, dar fără a scrie o teorie a evoluţiei, Linné a valorificat toate datele ideologice aflate la îndemâna sa şi a conceput două sisteme conjuncte: primul, categorial, de clasificare a realităţilor lumeşti după felul lor de a fi în relaţie cu celelalte realităţi lumeşti, şi celălalt, denominativ, de botezare ştiinţifică a tuturor celor ce există în această lume. Prin această metodă de segmentare, cognitivă şi denominativă deopotrivă, Linné, om de modă veche, nu se despărţea de spiritul biblic al Genezei. Citez: „Şi din pământ a mai zidit Domnul Dumnezeu toate fiarele şi câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la Adam ca să vadă cum le va numi; şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, ea aşa se va numi” (Biblia Anania, Facerea, cap. 2, 19).

În ştiinţele naturale şi nu numai, Linné e o conştiinţă adamică pentru că, în esenţa sa geometrică, modelul pe care savantul l-a propus e simplu, flexibil, profund omenesc şi, cum s-ar zice, natural. Iată rezumatul, prin barbară simplificare: pentru ca un element al realităţii să fie acceptat şi vehiculat, el are nevoie de două atribute: 1. să se admită că există şi că poate fi numit într-un fel (genul proxim) şi 2. să se recunoască că respectivul element există în chip deosebit de alte elemente aparent asemănătoare şi că poate fi numit în mod distinct (diferenţa specifică).

Nu are rost să adăugăm că în sistematica linneană descoperim categorizarea aristotelică, dar are toată noima să spunem că modelul linnean e profund empiric, în sensul că orice om are înscris în codul său adamic atât capacitatea de a recunoaşte că ceva există şi că ceva poate fi numit într-un fel.

Acestea fiind scrise, să revenim pe terenul nu mai puţin complicat al realităţilor naturale ale zilelor noastre. De la Linné încoace, am aflat că orice fapt natural, precum gravitaţia, ploaia sau viteza luminii, e independent de voinţa noastră de a recunoaşte că respectivul fapt există şi, aspect mai important, el e independent de predispoziţia noastră de a-l numi. Într-un cuvânt, re-la-ti-vi-ta-te. Suntem spectatorii unei realităţi pe care, adesea, nici că o pricepem, nici că o putem numi în acord cu datele ei.

Cu această ultimă remarcă, trecem de la introducerea prea lungă şi prea teoretică direct în miezul lucrurilor.

În România, s-a înfiinţat o academie a infractorilor români (AIR). Aflăm, din presă, că această organizaţie de răufăcători a procedat ştiinţificeşte în raport cu realităţile precare ale vremii: a) s-a instituţionalizat, constituindu-se într-o academie şi b) şi-a alcătuit, ca orice instituţie serioasă, un cod valoric.

Eminenţa acestei orânduiri lumeşti este un răufăcător cu program şi cu imaginaţie, academicianul Adrian Marin Botez, zis „Ţâţă”. Ca şi patriarhul Linné, academicianul Botez a priceput, deşi într-alt spirit, că e pe deplin omenesc şi natural să pui ordine în universul înconjurător în două chipuri: să institui reguli de observaţie de la care să nu te abaţi şi să institui un cod de numire a lucrurilor.

Zis şi făcut. În paralel cu entropia politică spoliatoare şi mereu pusă pe rele a vremurilor noastre, academicianul Botez (nu mă mai satur reluând această alăturare de cuvinte), zis „Ţâţă”, a decis să pună Ordnung şi deontologie în universul cunoscut, aşa că a dirijat, din Penitenciarul Iaşi, după stă scris în ziare, elaborarea unui cod de conduită într-ale furtului. Stă mintea-n loc, zău aşa!

Iată câteva reguli din systema naturae, written by acad. „Ţâţă”:

1. În academie nu intră orice eejit. La angajare se completează, pe baza unei fişe de observaţie, un dosar de concurs, pentru că în comunitatea oamenilor cu ştiinţă într-ale furtului e nevoie de personal sănătos, serios, disciplinat, onorabil, curajos şi fără vicii. Pe scurt, orice tovarăş de rele trebuie să fie un model în comunitatea din care face parte. Din această organizaţie serioasă nu pot face parte savanţi fără caracter.

2. În afara academiei, membrii trebuie să treacă drept oameni simpli, săraci şi cinstiţi, în ciuda milioanelor furluate şi dosite dracul ştie pe unde!

3. Alimentaţia şi obiectele necesare vieţuirii membrilor academiei sunt asigurate de concubine. Nici măcar membrii de onoare ai Academiei Regale de Ştiinţe nu beneficiază de un asemenea tratament!

4. Orice descoperire ştiinţifică se face conform unui program prestabilit şi se raportează superiorilor, ca nu cumva să-i trăsnească hoţului prin cap că poate fura fără metodă şi fără stăpân.

5. Atenţie la tot ceea ce se întâmplă în jurul tău şi memorează totul! Gustă cu metodă din plăcerile vieţii pentru că nu tot ceea ce e îngăduit e şi de folos!

6. Salutul e un semn de respect şi de politeţe!

7. Şeful suprem are puterea.

Citesc şi, deşi nu-mi vine a crede ceea ce citesc, extrapolez şi conchid: ţara asta a fost multă vreme hoţită pentru că ei, adevăraţii oameni cu ştiinţă, ştiu cel mai bine să descifreze firea şi să orânduiască natura lucrurilor.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi