Târguri şi nunţi # 1

Restrângerii îi corespunde, recent, reducerea la imaginea unei petreceri în aer liber, asumată de oficialităţi locale. Ceea ce confirmă, de fapt, observaţii ale sociologului H.H. Stahl cu privire la „amnezia socială”: în materie de vechi obiceiuri, memoria colectivă reţine numai forme, uitându-le semnificaţiile. În cazul de faţă, lucrurile se complică: citit în note ale memoriei scurte, obiceiului i se caută o altă noimă.

* Absurdul. Paralel cu tot felul de legende despre o găină producătoare de ouă de aur şi alte asemenea înflorituri naive, în mass-media s-au strecurat şi firave nedumeriri privind faptul dacă, oare, cândva, aici chiar s-ar fi vândut fete de măritat. Superior potolite din diverse izvoare: nişte bătrâni (de astăzi) spun că nici părinţii, nici bunicii lor nu au ştiinţă de aşa ceva; mai demult o fi fost chiar târg, unul obişnuit însă; bărbaţii – vânzători/ cumpărători – veneau cu familiile, prilej pentru cei tineri să se cunoască şi să se lege căsătorii etc. Dar oare de ce să fi venit oamenii pentru comerţ sus, pe munte? Nu găseau locuri mai potrivite de întâlnire pe locuri mai aşezate, coborând, din diferite direcţii, din munţii în care locuiau? Şi de ce cărau pe munte şi lăzile cu zestrea fetelor ce urmau să fie încredinţate viitorilor soţi?

* Acuzaţii. Prostul obicei al valahilor barbari de a-şi vinde fetele de măritat a fost făcut public, la începutul secolului al XIX-lea, de călători maghiari şi germani, în cărţi de memorii şi, apoi, în presă, avidă, ca şi astăzi, de senzaţional. Intelighenţia românească, indignată, a combătut imediat şi stângaci asemenea imagine: erau întâlniri populare, de sărbători, se legau şi căsătorii, dar veneau şi preoţi care legiuiau însoţirile (asta, bineînţeles, mai târziu) etc. În anii „socialismului”, s-a ajuns la proiecţia festivalurilor etnofolclorice, asezonate astăzi pe măsura mentalului monden: „Târgul de fete a devenit discotecă în aer liber”. Dar şi piaţă de imagine electorală.

* Antichităţi. Prin astfel de mutaţii, sunt obnubilate mărturii de antropologie culturală: dacă şi în Apuseni s-ar mai fi păstrat, până târziu, târguri de fete (şi s-au păstrat), faptul nu aparţine istoriei românilor, ci istoriei umanităţii. Este cunoscută practica cumpărării viitoarei (sau viitoarelor) soţii în diferite zone ale Asiei (pe cale de dispariţie abia astăzi), iar vânzarea fetelor la geto-daci a fost consemnată în izvoare istorice latineşti (Pomponius Mela, Solinus). Dacă ne plac sau ne convin alte amintiri despre geto-daci şi vorbim despre diverse moşteniri de la aceştia, nu putem trece cu buretele peste atare mărturii şi, în principiu, nu poate fi negată, din motive sentimentale, conservarea, într-o zonă ce se caracterizează prin numeroase arhaisme etnolingvistice, a unui cadru public pentru căsătoria de tipul prin cumpărare (germ. Brautkauf), atestată convingător şi pentru diverse alte populaţii indoeuropene (mai încoace la ruşi, bosniaci şi unguri) şi studiată de antropologi sub numele de Mädchenmarkt „târg de fete”.

* Compararea. Acest tip de căsătorie a reprezentat un progres în domeniul cutumelor matrimoniale, întrucât a înlocuit forma primară, răpirea fetei, privită de la începuturile erei creştine ca un act grosier, specific păgânismului. Ce fel de vânzare/ cumpărare a fetelor şi ce fel de negoţ cu ele vor fi fost cele de la noi din vechimea fără izvoare scrise, de după epoca romană, putem intui şi după semnificaţiile unor vocabule. Verbul (a) cumpăra este descendentul lat. comparo, –are, cu sensul de „a pune alături, faţă în faţă”, şi se ştie că forma primitivă de comerţ a indoeuropenilor a fost trocul, schimbul în natură, de înaintea apariţiei banilor-monedă. Aşadar, moţii, ce până târziu coborau la câmpie „cu putini şi cu ciubară” pe care primeau cereale, vor fi venit pentru căsătoria fetelor în anumiţi munţi, cu semnificaţie cultuală. Şi nici nu era vorba de vânzarea pe bani; „cumpărătorii” ofereau, în schimb, produse de valoare (de obicei vite sau oi). Să nu ne ruşinăm aiurea: darurile care se fac părinţilor miresei şi astăzi, la nuntă, simbolizează vechi plăţi efective; texte etnolingvistice atestă, pentru începutul secolului al XX-lea, cumpărarea miresei cu echivalentul unei perechi de boi (am consemnat astfel de mărturii în studii din vol. Până-n pânzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, Institutul European, 2001).

* Târgul din epocile de referinţă nu însemna nici „piaţă” şi cu atât mai puţin „aşezare de tip orăşenesc”, ci, pur şi simplu, „învoială”, „înţelegere” (scria Neculce: „Au răspuns că atunce au fost un târg, iară acum este altul”). Aşadar târgul de fete însemna „învoiala, schimbul la măritatul fetelor”.

* Nunta fugită, de care ne vom ocupa săptămâna viitoare, evocă, pe de altă parte, prin răpirea miresei, faza anterioară căsătoriei prin cumpărare. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi