Caută 
1 MIN
Dacă miza spectacolului nu e de (re)găsit în ceea ce urmăreşte să obţină prin spectator, atunci poate că ar trebui să ne punem serioase întrebări privind rolul teatrului în lumea noastră.
Dintre spectacolele tinere prezentate într-un aşa-zis concurs, în cadrul Festivalului Contemporanis de anul acesta, s-a întâmplat să particip realmente la un performance adus de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca de Diana Nedescu, sub îndrumarea profesorilor Ionuţ Caras şi Mara Opriş: ”Numele meu nu este Pascal”. Concepută în maniera unui show nonconformist, cu implicarea publicului, desfăşurat într-un spaţiu pe măsură, Clubul Creatorilor, povestea ia ca punct de plecare romanul lui Pascal Bruckner, Luni de fiere, fără a avea, însă, nicio legătură cu acesta. Dar ideea de bază pe care o are în vedere romancierul francez poate fi regăsită şi la nivelul scenariului construit de tânăra studentă din Cluj: pericolul pe care disoluţia personalităţii unuia dintre parteneri îl poate reprezenta într-un cuplu dacă jocurile de putere şi nevoia de dominare intoxică relaţia, în acelaşi timp fascinaţia morbidă care intervine în cazul spectacolului de faţă atunci când între respectivii parteneri se schimbă manipulatorul mental.
Din păcate, publicul, cu toate că a fost format în cea mai mare parte din tineri care au legătură directă cu teatrul, a privit cu prea multă detaşare – poate chiar ironie – acest performance, nelăsându-se implicat în interactivitatea iniţiată de tânăra exploratoare în artele spectacolului. Întâmplarea face că am stat în primul rând (stânga, privit dinspre public, dreapta – dinspre scenă). Personal, am empatizat cu monologul din prima parte când, inversând rolurile din ”Luni de fiere”, într-un scaun cu rotile şi cu o mască chirurgicală pe faţă, Diana agonizează strident pe marginea întrebării ”Cine sunt eu?”. Observând cu siguranţă acest lucru, în următorul moment scenic actriţa vine în locul unde mă aflam şi-mi întinde brusc mâna: ”Eu sunt Diana. Tu?”. ”Nimeni”, răspund la fel de prompt. Mă trage de mână şi mă aruncă, efectiv, în scenă. Urmează un moment de tatonare, mă simţeam uşor indignată, dar cred că afişam o oarecare nedumerire. Ea: ”Cum e să fii în locul meu?”, Eu: ”Rău”. Se aşează în locul meu şi începe să repete aprins: ”Vrei să fii în locul meu? Vrei să faci ceea ce fac eu? etc.”. Mă îndrept lent înspre microfonul înfăşurat într-un voal alb, pe care îl observasem dinainte şi spun ”Nu vreau”. Diana, din primul scaun dreapta privind dinspre scenă, devenea tot mai impacientată: ”Vrei să fii safe, vrei să fii safe?”. ”Nimeni”/ Eu, din nou în microfon: ”Sunt”. Momentul e cam pe sfârşite, actriţa îmi face semn discret să-mi reiau locul. Pe parcurs, au mai existat şi alte secvenţe de interacţiune cu publicul, nu tocmai atinse de inventivitate, lumea stătea acolo ”ca la spectacol”. Din ceea ce a reieşit, scopul respectivului performance era acela de a testa nivelul traumatic până la care spaţiul de joc poate ajunge. Constat, nu fără oarecare tristeţe, că publicului ieşean îi lipseşte capacitatea de empatizare şi nevoia de a se lăsa purtat într-un joc, oricât de excentric ar putea părea acesta. Reacţiile mele nu le voi divulga aici în totalitate, voi mai spune doar că am fost surprinsă în mod real şi cred că teatrul ar avea nevoie tot mai mult de interactivitatea cu publicul. Dacă miza spectacolului nu e de (re)găsit în ceea ce urmăreşte să obţină prin spectator, atunci poate că ar trebui să ne punem serioase întrebări privind rolul teatrului în lumea noastră.
Tehnic, notez o proiecţie de bază, construită pe circularitate (ceea ce la început doar citeşti pe buze, pe ecranul din fundalul scenei, la final chiar auzi), fără elemente spectaculoase, unele acte de improvizaţie ale performerului Diana Nedescu (deşi aceasta mi-a mărturisit că nu, eu le-am observat, iar la unele chiar am participat); în continuare, o scenă cu decor minimalist, dar efectiv zguduită coregrafic şi vocal de prezenţa interpretei; mesajul este transmis nu atât prin vorbe care rămân (”Dacă taci, nu auzi”), cât, mai ales, prin gesturi extreme (femeia, al cărei nume nu vrea să fie Pascal, îşi taie ciorapii plasă cu un foarfece, îşi arată sânii marcaţi chirurgical, izbeşte un cocktail de pereţi etc.). Regizoral ar mai fi de lucru, în sensul că, în ciuda dezinvolturii scenice, nu toate întoarcerile şi mişcările din scenă par justificate; soluţiile regizorale nu sunt întotdeauna cele mai fericite şi nu pot fi salvate iconic pentru că, în cazul unui performance, nu-mi permit să aplic o grilă de interpretare simbolică (de pildă, folosirea jumătăţilor unei lămâi pentru cerceii de aur). Ar mai fi şi varianta că performerul se loveşte de rezistenţa publicului, de privirile celor din sală ca de un zid, în loc să se simtă însoţit în călătoria dinspre femeia – victimă înspre femeia – călău.
A empatiza înseamnă a înţelege, iar a înţelege înseamnă a iubi. Cu stupoare constat că foarte mulţi oameni fac teatru ori pretind acest lucru, dar nu-l iubesc. Şi câte acuzaţii nu primesc pe nedrept de la persoane avizate, dar prin vinele cărora nu curge sânge teatral… Da, cineva m-a avertizat deja că scriu ”contondent” şi cred că are perfectă dreptate. Deşi este un termen prea dur pentru a-l folosi ca epitet al unei scriituri. Acum am în faţă două variante: sau să las cuvintele să spună poveşti smoothly sau să tai în carne vie… Dacă e că nu ştiu încă să înfig un pumnal al criticii, atunci aş putea învăţa. Într-o zi.
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală.
