Thomas Mann despre Simona Halep

Ţin minte cât de tare m-a uimit, în adolescenţă, când am citit pentru prima oară Muntele vrăjit, teoria pedagogului umanist Settembrini, conform căreia muzica, singura artă care „dăruieşte o realitate, un sens şi o valoare curgerii timpului pe care-l măsoară într-un fel deosebit de viu”, ar fi, tocmai prin ambiguitatea pe care o trezeşte în om, făcându-l să simtă pe viudurata, „suspectă din punct de vedere politic”. Suspectă, ca orice tertip de a întreţine iluzia, de a ridica spiritul dincolo de mediocritatea calmă, blândă, de bun-simţ, care, spre binele nostru, ne aranjează.

Când îţi depăşeşti sau măcar când îţi forţezi constant posibilităţile (iar acest lucru se poate petrece doar prin intermediul unor stimulenţi, excitanţi ai spiritului cum sunt artele, credinţa, nebunia şi, nu în ultimul rând, munca. Da, banala muncă, dublată de disciplină, devenind vocaţie, în care Goethe găsea singura răsplată pe care viaţa ţi-o poate oferi…) te situezi cu un pas în afara socialului şi devii, prin asta, dubios. A fi altfel înseamnă, implicit, a sfida norma. Or, oamenii normali nu simt această nevoie de a ieşi din tipar, pentru că tiparul este protector, ţine de cald, face posibile micile şi necesarele amabilităţi, confortul psihic de a fi cuminte, convenţiile, admiraţia călduţă reciprocă. Un personaj dintr-o nuvelă a lui Thomas Mann, un scriitor pentru care tema artistului în societate este una fundamentală, Tonio Kröger, are luciditatea să realizeze că „un om onest, sănătos şi cumsecade nu scrie, nu mimează, nu compune…” De ce ar face-o, de vreme ce e mulţumit cu propria-i viaţă şi împăcat cu eşecurile fireşti?

De ce atâta efort şi travaliu şi chin şi stăruinţă încăpăţânată de a fi altfel decât îi este dat să fie din partea unui om care, după ce calcă strâmb şi capătă dependenţa de realitatea pe care şi-o construieşte singur şi resimte orgoliul că o poate construi şi pentru alţii, suspină mocnit, toată viaţa, după simplitate, după banalitate, după firesc? Şi mai ales după elementar, care devine un deziderat imposibil de întrezărit în absenţa unor eforturi de un estetism care sleieşte şi devitalizează? Orice mare artist, orice mare om care vânează bezmetic, în permanentă transă, spectrul unei vocaţii, orice individ care crede a fi presimţit un dincoloaccesibil şi tocmai prin asta inaccesibil, se minte pe sine, se trădează pe sine şi se construieşte meticulos, cu o voinţă care se pune împotriva propriei naturi şi chiar împotriva naturii înseşi. Vocaţia adevărată înseamnă, obligatoriu, o contorsionare a destinului, o deformare a firescului, a bunului-simţ. Şi, totodată, o bruscare a convenţiei, o sfidare a socialului. Nici un mare artist, nici un mare performer nu e un om normal. Nici un individ recuperabil, util social. De aceea, istoria artei, istoria literaturii, istoria credinţelor religioase seamănă în mai mare măsură decât istoria propriu-zisă, ca înlănţuire de evenimente politice şi de voinţe de putere, cu un azil. Cu un loc unde îi izolăm pe cei inutili, pe cei îndoielnici social sau chiar periculoşi.

Nu vânez paradoxul, ar fi prea ordinar. Spun doar că doza de nebunie şi de autism pe care artiştii o au garantează, cumva, echilibrul care face ca societatea să răsufle, să nu se sufoce în propria-i banalitate. Ca să fixezi norma, ai nevoie de anormal; ca să-ţi poţi degusta în tihnă viaţa liniştită, comună, ai nevoie să-ţi consumi micile debuşeuri de revoltă recurgând, ca paliativ, la nebunia asumată a altora. Arunci o privire acolo unde nu ai curajul sau nu eşti în stare să pătrunzi, trăgând adânc în plămân aerul tare, mult prea tare, care-ţi dă vertij şi, cu asta, te linişteşte. De-asta citim, de-asta avem nevoie de arta altora, de vocaţia altora.

Întâmplător sau mai degrabă nu, toate aceste panseuri suspecte mi-au trecut prin cap corelându-mi lecturile nocturne cu marea performanţă a Simonei Halep. Care este şi ea, la fel ca cei puţini şi aleşi, un om anormal, care s-a construit pe sine depăşindu-se. Şi, datorită ei, noi, ceilalţi, mulţi şi normali şi plictisiţi din când în când de banalitatea noastră, ne vitaminizăm şi descoperim, pentru trei ceasuri, tensiunea, emoţia, andrenalina pe care doar marea performanţă ne-o mai poate injecta, cathartic, în vieţile noastre burgheze şi comode şi fericite sau nefericite (acelaşi lucru), făcându-ne nu doar să ne suportăm, ci chiar să ne iubim existenţa inundată şi, slavă Domnului, protejată de binecuvântata banalitate.

P.S. Unde dai şi unde crapă: iniţial, aveam de gând să improvizez un mic pamflet, pornind de la replica lui Settembrini, care să arate cu degetul către modul stângaci de a transforma o mare performanţă în instrument propagandistic, de a face ca şi tenisul să devină suspect din punct de vedere politic. Pentru că am avut neşansa să urmăresc finala de la Roland Garos pe Antena 3, pătată de declaraţiile lui Ponta & Co. şi a lacheilor jurnalişti pe marginea unui spectacol care poate reda sens sintagmei, condamnate la ridicol în campania electorală, „Mândru că sunt român!” A ieşit însă altceva şi poate că e mai bine aşa…