Un artist polivalent – Dragoş Pătraşcu

Afirmat relativ timpuriu ca grafician încrezător în potenţialul inepuizabil al liniei şi în sporul de expresie a plăcilor de gravură expuse ca atare, el a fost animat încă din anii studiilor universitare de ispita evadării spre alte orizonturi ale limbajelor vizuale, ajungând astfel să fie tot mai preocupat de explorarea culorii şi a volumului, făcând apoi pasul temerar spre integrarea obiectului (de tip) ready-made în lucrări de grafică-pictură sau în asamblaje de tip instalaţionist.

Două îmi par a fi trăsăturile care îl singularizează pe Dragoş Pătraşcu în frontul creaţiei artistice vizuale: pe de o parte, lucrările sale nu marchează o ruptură radicală cu toate formele de artă tradiţionale, cum se întâmplă cu artiştii din filiera generată de Marcel Duchamp; pe de altă parte, în opera sa nu-şi face loc excesiva „răutate” postmodernă, acea preocupare expresă pentru epatarea sau şocarea publicului, care nu o dată ia forma dezgustului sau iritării, substituind delectării de odinioară scandalizarea receptorului de artă.

Ambele trăsături se cuvin nuanţate pentru o mai adecvată înţelegere a singularizării de care vorbeam. Astfel, prima trăsătură se concretizează în conservarea viziunii de grafician chiar şi atunci când instrumentarul graficianului lipseşte complet sau în mare parte. Cum se vede lesne în unele asamblaje parietale de la „Motor”, obiectele găsite sunt astfel adaptate şi structurate încât, privite de la o distanţă optimă, frapează prin jocul de linii care articulează compoziţii cvasiclasice. În acest scop, obiectele găsite (instrumente muzicale, obiecte uzuale, industriale ş.a.) sunt prelucrate corespunzător exigenţelor compoziţionale, pierzându-şi cu totul cerinţa duchampiană de „făcute de-a gata”. De altfel, în nici unul din experimentele sale, artistul nu mizează pe „găselniţe”. Forjării îndelungate pe plan conceptual îi urmează cel mai adesea o laborioasă operaţiune de transpunere a ideii în plan material, uneori de o meticulozitate amintind de realiştii olandezi ai veacului al XVII-lea. Relativ la a doua trăsătură, este de observat că obiectele găsite de artist, chiar şi atunci când este vorba de produse industriale, au sau sunt „ajutate” să aibă valenţe estetice, notă care se potenţează în instalaţia obţinută prin acea ars combinatoria devenită deja marcă definitorie a creaţiei lui Dragoş Pătraşcu. Inspirat poate de arta contextuală în accepţiunea lui Paul Ardenne, artistul ieşean exploatează, selectează şi ordonează obiectele sale astfel încât să instaureze un dialog cu spaţiul care i se pune la dispoziţie, ceea ce face ca fiecare din expoziţiile sale să aibă un pregnant caracter de unicat. Instalate diferit, aceleaşi obiecte dobândesc alte semnificaţii, declanşează alte percepţii ale spectatorilor.

Acest mod de a înţelege creaţia se află în răspăr cu una din tendinţele dominante în arta ultimelor decenii, anume arta „de retină”, ilustrată şi teoretizată de Andy Warhol. Încurajând în chip explicit tentaţiile hermeneutice, Dragoş Pătraşcu inserează uneori texte lapidare sau mai ample, menite să deschidă porţi către mesajul vehiculat prin imagine. Dar şi atunci când interpretarea nu este vădit provocată, imaginea musteşte parcă de înţelesuri ce-şi aşteaptă decriptarea.

Concepută ca o selecţie a lucrărilor reprezentative din etapele parcurse până în prezent, expoziţia Călătoria oferă pentru prima dată o imagine de ansamblu asupra creaţiei artistului polivalent care este Dragoş Pătraşcu.

Expoziţia Călătoria, deschisă iniţial în spaţiul a trei galerii de artă ieşene, în noiembrie 2014, a fost ulterior itinerată la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, în februarie 2015, iar de pe 1 martie poate fi vizitată la Muzeul „Ştefan cel Mare” din Vaslui, până la sfârşitul lunii.

D. N. Zaharia, critic de artă, prof. dr. la Catedra de Istoria şi Teoria Artei, Universitatea de Arte „George  Enescu” Iaşi