Un cărturar uitat

Vasile Harea s-a născut la 13 iulie 1895, în comuna Susleni, ținutul Orhei, Gubernia Basarabia, Rusia și a murit la 30 ianuarie 1987, în Iași. A fost pedagog și filolog, profesor la Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

După absolvirea şcolii elementare (1906), a urmat cursurile şcolii medii urbane, intentionând să facă, din clasa a cincea, liceul real (îi plăceau matematica şi geografia), dar după trei ani unchiul său îl înscrie la cursul inferior al Seminarului teologic din Chișinău unde, pentru recuperarea cunoştinţelor de latină şi greacă, reia clasa a treia. Altă limbă care se învăţa la seminar, şi fără de care pregătirea filologică ar fi rămas incompletă, era slava veche. Cursurile mediu şi superior ale seminarului îi dau posibilltatea să cunoască în profunzime limba şi literatura rusă, îi procură cunoștințe temeinice de istoria gândirii filosofice, de istoria culturii și de istorie, în general.

În perioada 1919-1924 a frecventat, cu întreruperi, cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Iași, unde și-a luat licența în filosofie cu mențiunea „Magna cum laude”, susținând teza intitulată Raportul dintre judecățile și categoriile kantine. Între anii 1927-1929 a predat filosofia la Seminarul Teologic din Huși, la Liceul de fete Elena Doamna și apoi la Liceul de băieți „Al. I. Cuza” din aceeași localitate, fiind, pentru o vreme, și director al acestuia. Susținut de Dimitrie Gusti și Petre Andrei, a obținut o bursă de studii la Paris, unde timp de doi ani (1930-1931) a urmat cursuri de sociologie la Școala Normală Superioară și la Sorbona. Revenit la Iași, și-a reluat postul de asistent la catedra de sociologie și etică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

Concomitent cu activitatea universitară, între 1932 și 1933 a fost și profesor de pedagogie la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași, iar pentru scurt timp a deținut și funcția de director a acestei prestigioase instituții de învățământ. În 1923 a publicat la Cernăuți lucrarea Românii de peste Nistru, care va fi reeditată 11 ani mai târziu la Editura Cartea Românească. În perioada 1934-1944 a funcționat ca profesor și director la liceele A. Donici și B. P. Hasdeu din Chișinău. În 1942, la Universitatea din București, a susținut teza de doctorat cu titlul Filosofia lui Tolstoi, în fața comisiei compuse din Dimitrie Gusti, Mihail Ralea, Ștefan Ciobanu, Constantin Narly și Gheorghe I. Brătianu, fiind declarat doctor în Filosofie și Litere, cu mențiunea „Magna cum laude”. Tipărită în 1944, această monografie filosofică reprezintă una dintre cele mai solide contribuții care au fost aduse cunoașterii metafizicii celui care a fost numit pe drept cuvânt „Patriarhul literaturii ruse”.

În anul 1944 s-a transferat la București în calitate de director al liceului din Buftea și profesor de pedagogie la diverse licee din Capitală. În 1947, Vasile Harea a fost numit din nou la Universitatea din Iași, în postul de șef de lucrări la Catedra de Pedagogie, iar în 1948 a fost avansat pe postul de conferențiar. În această perioadă, a predat cursurile Istoria pedagogiei și Legislația școlară. Din anul 1949, a fost numit profesor suplinitor de Limbă și Literatură rusă la Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, preluând și șefia Catedrei de Slavistică. Astfel, a devenit cunoscut nu numai ca filosof, pedagog și sociolog, ci și ca istoric și critic literar, unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbii și literaturii ruse și slave, în general. În 1952 a fost epurat din Universitatea ieșeană, fiind transferat pe un post de lector la Institutul de Industrie Ușoară, institut care în 1955 devine facultate a Institutului Politehnic din Iași. A fost reintegrat la Universitate, pe un post de conferențiar, în 1957.

Profesorul Vasile Harea a funcționat în învățământul universitar până în anul 1965, când s-a pensionat pentru limită de vârstă. Și-a continuat activitatea științifică și didactică în calitate de profesor consultant și conducător de doctorate. Concomitent cu activitatea didactică, dar și în perioada anterioară, Vasile Harea a desfășurat o vastă și variată muncă științifică și publicistică. Încă din anii tinereții (1916) a devenit colaborator, iar apoi redactor al ziarului Cuvîntul moldovenesc, la conducerea căruia se afla Pantelimon Halippa. În anii 1917-1918 a ajuns să fie considerat unul dintre cei mai combativi ziariști ai presei românești din Chișinău. Atât la Cuvântul moldovenesc (ca redactor și, apoi, prim redactor), cât și la România nouă (1918), publicație editată de Onisifor Ghibu, Vasile Harea a fost o prezență remarcabilă. După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) a colaborat la oficiosul Sfatul Țării, iar din toamna aceluiași an a devenit deputat în Sfatul Țării de la Chișinău și a votat unirea fără condiții. Între anii 1923-1924, la Iași, participă la redactarea ziarului Îndrumarea, alături de Radu Cernătescu, Horia Hulubei, Oscar Franke, Ștefan Bârsănescu și alții, fiind un opozant al mișcărilor legionară și cuzistă. Din 1925 începe și colaborarea la prestigioasa revistă ieșeană Viața românească, semnând mai ales recenzii și traduceri din limba rusă.

Dintre lucrările sale menționăm: studiile pedagogice Gândirea și formarea ei prin instrucție (1920), Avântul învățământului superior în România întregită (1922), Rolul cultural al tinerimii basarabene (1926), Datoriile învățătorului (1935). A elaborat și studii filosofice, precum Mesianismul rusesc din sec. XV și XVI (1927), Ideile gnoseologice ale lui L. N. Tolstoi (1930),  Metafizica lui Tolstoi (1930), iar studiile sale de filologie au fost mult apreciate – L. N. Tolstoi și poporul român (1960), I. Turgheniev și M. Sadoveanu (1960), Influența lui Dimitrie Cantemir asupra lui Antioh Cantemir (1967), Ch. de Montesquieu și Antioh Cantemir (1973). A elaborate și lucrarea cu caracter politic intitulată Bolșevismul și România, publicată după intrarea României în războiul antisovietic (22 iunie 1941). 

Între anii 1975 și 1985 și-a redactat memoriile privitoare la evenimentele petrecute în Basarabia anilor 1917-1918, care au culminat cu Unirea acestei provincii românești cu Țara. O parte din aceste evocări au văzut lumina tiparului în volumul Basarabia pe drumul unirii (1995), însă i-au rămas în manuscris numeroase lucrări științifice. Lista de lucrări a cărturarului, incompletă încă, totalizează 12 cărţi, peste 70 de articole, 16 cărţi traduse din limba rusă, 33 de recenzii, la care se adaugă circa 50 de lucrări şi materiale manuscrise, însumând peste 2 000 de file.

“Vasile Harea… fire cinstită și idealistă, muncitor cu condeiul, modest şi tăcut, dar plin de hotărâre şi cu o clară viziune a rosturilor şi îndatoririlor naţionale”, îl caracteriza D. V. Țoni, președintele Asociației Învățătorilor din România în perioada anilor 1920-1930.

Iar pedagogul și publicistul Constantin Bobeică menționa: “Vasile Harea… În amintirea-mi, estompat de ani, îi revăd figura, un pic adusă de spate, parcă sub povara unor gânduri mult prea grele, pentru firava-i făptură… Obraz pal sub o privire boltită, mustață discretă deasupra buzelor subțiri. O privire cercetător-evazivă, îndreptată parcă mai mult în interior decât în afară. La fel îi era și mersul – încet, meditativ, fără adresă parcă. I-aud vocea, rostind cuvintele în surdină, ca și cum n-ar fi fost adresate interlocutorului, ci mai mult spuse pentru sine, cu o nuanță afirmativ-interpretativă. Sobrietate și concentrare. Nicio vorbă, niciun gest de prisos. Întreaga-i ființă emana liniște, îngăduință și demnitate. Spre deosebire de intelectualii cu tradiții ereditare (pe care am avut ocazia să-i cunosc tot în acei ani),  care respirau superioritate, mândrie și distanțare glacială, Vasile Harea poseda și emana o anume căldură omenească, țărănească, mai ales pentru noi – trimișii satelor”.

Despre propria sa viață și activitate, Vasile Harea a consemnat: „Mişcarea naţională din Basarabia, începută acum vreo zece ani şi mai bine de un grup de intelectuali, în timpul revoluţiei ruseşti, a avut rezultate frumoase. Totuşi, nu se poate zice că a dat cele mai frumoase roade, deoarece această mişcare a fost îndrumată greşit. Aceasta mai cu seamă o putem spune pentru timpul revoluţiei ruseşti. În loc ca în tot poporul să se trezească o idee pentru a se uni cu toţi ceilalţi fraţi de peste brazdă, acest popor a fost mereu îndreptat de către povăţuitorii săi cu totul în altă parte, a fost ţinut în alt cerc de idei. Acum, când viaţa obştească este asigurată, când avem chezăşie deplină că spunându-ne deschis părerea nu vom fi asasinaţi de gloata provocată de „revoluţionarii” de ieri, de-alaltăieri, o seamă de intelectuali, mai mult din studenţimea română din Basarabia, şi-a spus crezul, care este: întregirea neamului românesc din toate părţile! Această idee de-acum tot mai mult este îmbrăţişată de românii intelectuali din Basarabia. Cea mai frumoasă dovadă este declaraţia învăţătorilor din ţinutul Chişinăului şi credem că în curând toţi românii intelectuali vor îmbrăţişa cu dragoste această idee şi se vor mira numai, cum de au putut să rămână în rătăcire până acum, căci într-adevăr toate dovezile celor de orientare rusească n-au nicio bază serioasă. Totuşi, dacă ne vom adânci mai mult în căutarea pricinilor, care au avut ca urmare că mişcarea naţională altădată a fost rău îndrumată şi că chiar şi acum dovezile celor de orientare rusă au un teren priincios în sufletul ţăranului moldovean, apoi vom găsi multe pricini destul de serioase. Pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părţi româneşti este mai întâi de toate o chestie de existenţă a poporului nostru. Apoi în al doilea rând vine şi chestia de dreptate. Trebuie să se şteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de ţarul rus, Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice şi economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea şi silit de biciul rusesc să ducă aceeaşi viaţă cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puţin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca şi cel din tot colosul rusesc”.

Descriind întâmplările petrecute după instaurarea regimului comunist în România, fiul lui Vasile Harea, Mihail Harea, scriitor și profesor de geografie, relata: “În 1952, în luna mai, a fost alungat din Universitatea ieșeană, împreună cu un alt mare profesor, savantul filolog Gh. Ivănescu. La ședința de epurare nici n-au avut dreptul să participe! Ce a urmat? Câteva săptămâni groaznice pentru el, pentru noi toți, membrii familiei. Percheziții în urma cărora securiștii plecau încărcați cu cărți, broșuri, teancuri de scrisori. Apoi, amenințări cu deportarea la Canal… Cu mare greutate a reușit să fie încadrat, din toamnă, ca lector de limba rusă la un institut tehnic. În 1954 Comitetul Central al PMR va ordona o nouă anchetare a sa. Astăzi, datorită cercetărilor de arhivă întreprinse de Dănuț Doboș, doctor în istorie, știm ce acuzații i-au fost aduse: „dușman al regimului democrat-popular”, „reacționar înfocat” etc., etc. Știm și care au fost persoanele ce l-au ostracizat. Ceea ce însă știu numai eu, dar, iată, doar până în acest moment, căci acum vă spun și dumneavoastră, este prețul pe care l-a plătit tatăl meu în acei crânceni ani pentru a rămâne în libertate. Adevărat, n-a fost trimis nici la Canal, nici în închisori, pentru că a acceptat să robotească într-una din ocnele camuflate ale regimului, ocna la care erau condamnați să muncească mulți basarabeni care cunoșteau limba rusă; din 1952 și până în 1958 – când a fost readus la Universitate – Vasile Harea a tradus pentru așa-zisul „Institut de Studii Româno-Sovietic” nu mai puțin de 40 de cărți, da, ați auzit bine, patruzeci de volume fără a fi remunerat! Mai știu că la acea ocnă a robotit până la sfârșitul zilelor sale și Teofil Ioncu, fost ministru de finanțe în Basarabia, care, iarăși, a scăpat de canal grație faptului că era un bun cunoscător al limbii ruse… Calvarul tatălui meu însă a continuat și după ce a fost readus la Universitate. Era permanent marginalizat, chiar și atunci când, într-un fel sau altul, oficialitățile erau puse în situația de a-i recunoaște meritele…”.

Iar într-un alt interviu acordat cercetătorului literar Vlad Chiriac, același Mihail Harea  concluziona: “Indiscutabil, prima universitate a vieții sale a fost mișcarea națională din Basarabia, în care s-a integrat chiar de pe băncile Seminarului Teologic. Deși foarte tânăr, devine „mâna dreaptă” a lui Pan. Halippa, care îi încredințează conducerea ziarului „Cuvânt Moldovenesc”… Au fost și alte universități ale vieții. În cei aproape doi ani petrecuți la Paris, a îndurat chiar și foame, pentru că bursa îi venea cu mare întârziere din țară, din cauza crizei, dar tot mai găsea răgaz, pentru a poposi deseori în galeria Grand-Opera, pentru a-l asculta pe marele Șaliapin. Dar al Doilea Război Mondial? După evacuarea Liceului „B. P. Hasdeu” la Craiova, a fost singurul intelectual arestat și judecat de un tribunal militar sovietic. A scăpat de execuție datorită calmului și elocinței cu care a demonstrat ofițerilor ruși nevinovăția sa… Mai cred că la desăvârșirea sa ca om de cultură au contribuit și marile prietenii pe care le-a întreținut în decursul timpului, cu Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Ștefan Bârsănescu, Gala Galaction, Ștefan Ciobanu… Destinul adevărat al tatălui meu? Poate cel al unui cărturar care a găsit resursele necesare, spirituale, de a se reprofila atunci când, cu brutalitate, nu i s-a permis să-și urmeze vocația, cea de filozof și pedagog. Astfel s-a născut slavistul și istoricul literar… Poate cel al memorialistului, pentru că cele peste 800 de pagini inedite de amintiri și comentarii conțin, nu numai după părerea mea, dar și a unor specialiști care le-au consultat, numeroase episoade de importanță covârșitoare pentru rescrierea istoriei contemporane”.

Gelu Iutiş este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi