Un mare sfânt al românilor

„Sfântul Aşteaptă se trăgea dintr-o familie de binecredincioşi şi iubitori de lasă-mă să te las. Primele învăţături nu le-a primit la timp. Încă de mic, adică pe vremea când plăcuţii iadului se închinau aceluia, iar fermecătoria şi rătăcirea închinării de idoli se întărea, cuviosul Aşteaptă petrecea cu plăcere. Iar diavolul, care urăşte neamul omenesc, văzând smerenia cuviosului şi voind a face împiedicare, a făcut multă tulburare între oameni, de a ajuns Aşteaptă defăimat la vedere, iar la înţelegere mare şi cinstit. Fiind defăimat şi grăit de rău, încă şi scuipat de toţi, Aşteaptă se bucura şi se veselea cu duhul.”

*

Aşa ar fi putut începe povestea vieţii sfântului Aşteaptă, dacă acesta şi-ar fi aflat locul în Vieţile sfinţilor. Din fericire, în strălucita serie de scrieri hagiografice, cuviosul Aşteaptă nu este pomenit. Îl pomenesc, însă, toţi, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă, atunci când vor să zică ceva despre măreţia acestor locuri plăcute lui Dumnezeu şi neiubite de cununa zidirii Sale.

La noi, toate lucrurile importante sunt lăsate în purtarea de grijă a sfântului Aşteaptă. La sfântul Aşteaptă vom avea educaţie, sănătate, administraţie şi justiţie cum se cuvine, la sfântul Aşteaptă vom descoperi cine suntem şi ce vrem şi tot la sfântul Aşteaptă vom fi şi noi fericiţi şi prosperi. Se observă, deci, că nu Sf. Apostol Andrei este patronul spiritual al românilor, ci greu încercatul şi de oameni iubitorul Aşteaptă.

Sfântului Aşteaptă nu i se închină biserici, nu i se fac slujbe, nu i se compun acatiste. Cu toate acestea, răbdarea cuviosului este chiar mai mare decât ingratitudinea oamenilor care îl invocă zilnic. Iar cu răbdarea treci marea, zice o vorbă din popor, şi bănuim că numai la popoarele zdrobite de fior metafizic răbdarea este vecină cu vârsta universului. Ca toate lucrurile importante, marile proiecte au nevoie de timp, însă timpul nu este nici blând, nici răbdător. Prin urmare, acest popor blând şi răbdător l-a închipuit pe sf. Aşteaptă şi nu trebuie să uimească faptul că românii fac parte din categoria selectă a popoarelor care au domesticit timpul, contopindu-l cu o delectabilă eternitate. Nu degeaba se spune că veşnicia s-a născut la sat şi că la noi totul se mişcă cu patru viteze: încet, încetişor, pe loc şi deloc!

Pe lângă nesfârşita-i răbdare, sf. Aşteaptă, emblemă a eu-lui naţional, are şi virtutea iertării. Iertător cum numai un sfânt poate fi, cuviosul Aşteaptă poate trece orice cu vederea. Văzută prin lentila puterii sale nemărginite de a ierta, adică de a elibera chipul de lut de sub povara păcatelor sale, lumea capătă alte contururi. Aici, la întâlnirea unui picior de plai cu o gură de rai, lupii se înfrăţesc cu mieii şi poartă blană de oaie, plopii fac pere şi răchitele micşunele, hoţul neprins e frate de cruce cu negustorul cinstit, musca se scrie pe perete şi e mai mincinos cel ce nu crede.

Totuşi, trebuie arătat că sf. Aşteaptă nu este fără de pereche. Dacă dăm crezare dicţionarelor unor popoare cu un simţ mai pronunţat al istoriei cuvintelor, în arborele genetic al cuviosului Aşteaptă, îi aflăm pe sankt Nimmerlein şi pe saint Jamais. Vechiul obicei de a denumi unele din zilele anului cu numele sfântului prăznuit în ziua respectivă a avut şi o rutină juridică interesantă. De praznicele unor mari sfinţi se legau, în epoca medievală, tocmirea lucrătorilor şi încheierea contractelor importante. Şi în folclorul românesc se conservă o asemenea relictă: „Sf. Gheorghe tocmeşte şi sf. Dumitru plăteşte!”.

E, aşadar, plauzibilă explicaţia potrivit căreia din practica omenească a tocmelii derivă şi apariţia denumirilor glumeţe ale unor zile patronate de sfinţi inexistenţi, precum sankt Nimmerlein, în spaţiul german, saint Jamais şi saint Glinglin, pe terenul limbii franceze sau São Nunca, pentru vorbitorii de portugheză. Mai practici decât alte popoare, urmaşii lusitanilor au identificat calendaristic ziua sf. Niciodată cu data de 30 februarie şi presupun că o cercetare atentă a istoriei calendarelor în Europa ne-ar putea lămuri cum de a fost posibilă o asemenea asociere.

Observând că germanii l-au închipuit pe „sf. Niciodată”, nu ne reprimăm bănuiala că strămoşii sfântului Aşteaptă s-ar fi aşezat prin părţile locuite de români venind dinspre Mitteleuropa. Schimbarea de domiciliu a fost însoţită şi de o schimbare de identitate. Născut din aluatul semantic al verbului a aştepta, numele cuviosului personaj pare a deriva din sensul „a păsui, a da cuiva răgaz pentru a-şi achita o datorie”, fapt probat, între altele, de unele snoave care circulă prin Transilvania.

Pentru noi, sfântul Aşteaptă este simbolul cel mai viu al răgazului fără limită. Fie ce-o fi, e mai bine să lăsăm pe poimâine ceea ce fi putut face ieri. Şi ştim şi putem şi vrem, dar la ce atâta grabă?

Publicitate și alte recomandări video