Un sfert de secol de democraţie la sat

Vai, cât au evoluat Veleştii în acest sfert de secol de democraţie! Uite, câinii! Înainte aveam câini vai de capul lor, nişte cotarle sfrijite, hrănite cu mămăligă, legate la ţăruş de nişte ţărani înapoiaţi şi fără inimă. Acum însă avem o populaţie mult mai numeroasă de hămăitori cu adevărat liberă şi democratică. Plină de energie, bântuie în goană pe străzi, pe drumuri şi drumeaguri, uneori organizează nunţi câineşti, care strâng mai mulţi spectatori decât Dan Puric. Ah, şi ce haz atunci, ce distracţie, cât chiot! Ce-i drept, jigodiile astea muşcă uneori pe localnici, dar, nu-i aşa, o societate liberă cere sacrificii. Asta o ştim de la politicienii occidentali, care ne spun de fiecare dată chestia asta după vreun măcel arăbesc.

Rasa câinească s-a îmbunătăţit consistent. Nu mai avem cocârjaţii ăia alburii, care lătrau ca tonţii la străinii care intrau în curţi. Acum avem o amestecătură democratică de potăi, purtând semnele caracteristice rasei şi obârşiei lor. Acum câinii nu mai stau subjugaţi în legătoare. Sunt liberi ca păsările cerului, pot face caca oriunde vor, te pot încolţi oriunde: singuri sau în haite. Aşa că putem vedea pe uliţe mutre de pekinezi, încruntate şi spăimoase ca ale unor dragoni în miniatură, cu picioare de prepelicar şi blană necunoscută: flocoasă, plină de laţe şi scaieţi, ceva în genul coafurii Anei Maria Prodan, care zici că tocmai a ieşit dintr-o poiată. Sau putem vedea câte o javră stranie, care începe cu un bot de Husky Siberian, continuă cu un trup de Ciobănesc Carpatin şi se termină cu o codiţă de Pudel Pitic.

Daaa, cât am evoluat, cât ne-am emancipat! Înainte n-aveam prostituate decât accidental, ca să zic aşa, adică era câte una vestită, la care se iniţiau generaţii după generaţii de ţărănuşi-adolescenţi, sau câte-o vădană, care… Acuma avem profesioniste prin baruri şi pe Internet, încă ilegale, ce-i drept. Dar sunt cadre de nădejde, tinere, venite direct de pe băncile şcolii, căci şcoala locală este un izvor nesecat de curve.

Înainte n-aveam consumatori de droguri, dar acum am intrat şi noi în rândul lumii. Acum avem şi dositori de droguri, şi distribuitori, şi consumatori. Iar veleştenii mei se situează în primele rânduri ale luptei pentru legalizarea drogurilor. De ce Statele Unite le-a legalizat, iar Satele Unite ale noastre nu? Aaa? Vom demonstra că democraţia noastră nu-i mai prejos decât cea americană. Vă ajungem noi din urmă, yankee-ilor şi o să v-o luăm înainte chiar cu riscul de a ne vedea pantalonii rupţi în c..! Vă primim noi focoase la Deveselu, dar vrem şi curve focoase ca la voi, şi marihuana ca la voi, fiindcă, se ştie, aceasta face creierul să secrete dopamină, o substanţă care te face să te simţi bine şi dornic de a acţiona astfel încât să îţi asiguri "supravieţuirea speciei". Înţelegeţi? Trebuie să ne înmulţim, fraţilor, ca să completăm minusul de populaţie, care s-a dus în fundul Europei. Până acum de sporirea populaţiei la noi se ocupă numai ţiganii. Dragi parlamentari, suntem gata să vă iertăm toate hoţiile, numai daţi-ne o lege cu marihuana şi vom fi mai puioşi ca infatigabila Gabriela Vrânceanu-Pandele-Firea.

Şi cu credinţa stăm minunat. Uite, am ridicat pe vârful unui deal un crucioi mare de metal. Noaptea, luminat electric, e o feerie! Bine gândit! Odată cu ridicarea uriaşei cruci se va ridica uriaş şi nivelul credinţei. Bine, ne putem gândi şi la vorbele lui Hristos, că cel care nu intră pe uşa staulului nu poate fi decât hoţ. Aşa şi veleştenii: au luat-o cam pe ocolite cu fierătania aia de crucioi. Şi observăm că, pe măsură ce bătrânii se duc la Domnul, biserica e tot mai goală. Dar avem speranţe la tânăra generaţie. Duminică bătrânii sunt aduşi la biserică cu maşina de fii sau nepoţi. Intră bătrânii la slujbă, iar tinerii rămân, sărmanii, afară, pe lângă maşini şi aşteaptă pe bătrâni: în ploaie, în ger, sub vântoase. Traaag din ţigară până la unghie, oftează, mai merg la barul din apropiere şi mai trag „una mică”, ce să facă, bieţii! Câtă iubire creştinească, câtă abnegaţie! Totuşi, cât de fericită şi robustă este vanitatea lor: „I-am dus pe moşnegi la biserică”. Mda! S-ar zice că mecanismele tradiţiei s-au cam perimat. Dar, câine-câineşte, tradiţia, ca să spunem aşa, continuă, cam pâlpâită şi gata să se stingă, dar continuă.

E mai greu să vorbim despre viaţa spirituală a veleştenilor, care e asigurată 99% de televizor. În privinţa vieţii materiale ne putem mândri. Avem facilităţi aproape ca la oraş: gaz metan, acuşi apă menajeră, apă. Se tot sparge conducta făcută cu bani europeni şi cu Adăscăliţei (sau Adomnişoarei, nu mai ţin minte), fiindcă căderea de apă e prea mare pentru subţirimea conductei. Asta o pricepe orice fraier fără carte prea multă, dar inginerii care au instalat-o n-au priceput. Cică.

Ah, am vorbit de viaţa spirituală şi n-am amintit de monumentele de voievozi ridicate sau măcar gândite de primarii, care s-au perindat la conducere în ultimul sfert de secol. La monumente pe cap de locuitor stăm chiar bine. Cât patriotism, câtă dragoste de ţară! În rest, primarul face cinste clasei politice din care face parte: achiziţionează şi el cu sârg pământuri, avere, ca toţi politicienii noştri. Totul făcut la graniţa subtilă, greu sesizabilă de justiţie, între lege şi nelege. Primarul nu este unul din acei mincinoşi care vorbesc direct când sunt sinceri, dar când mint se adresează unghiilor de la mâna stângă. Nu, el ţi se uită drept în ochi în orice situaţie.

Ah, Veleştiul! Aici găseşti inocenţa primordială! Asta dacă te duci la pădure, dar în partea ei netăiată, nehăcuită încă şi fără mormane de gunoi. Pe alocuri însă peisajul are frumuseţea de la începuturi. Ar putea servi drept model pentru rai sau chiar pentru câmpiile eleusine, dacă adaugi câteva zeiţe şi câţiva satiri în pielea goală. Dar veleştenii preferă să stea la televizor şi să vadă pe Cruduţa sau nu mai ştiu ce curve asistente TV.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist