Un Summit european sub semnul crizei ucrainiene

După agitaţia zgomotoasă ce a însoţit desemnarea lui Jean-Claude Junker în funcţia de preşedinte al Comisei Europene, alegerea ocupanţilor celorlalte două poziţii de vârf, preşedintele Consiliului European şi Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică externă, a decurs extrem de liniştit. Donald Tusk, actualul premier al Poloniei, şi Federica Mogherini, ministrul de Externe al Italiei, ale căror nume erau deja vehiculate în presă, au primit fără probleme binecuvântarea şefilor de stat şi de guvern din Uniune, urmare a unor complicate negocieri de culise în care meritele personale ale celor în cauză au contat destul de puţin. Prevalente sunt tot felul de aranjamente care iau în calcul afilierea politică şi naţională sau sexul celor nominalizaţi.

Iniţial ţările baltice şi Polonia s-au opus numirii lui Mogherini care la începutul lunii iulie se pronunţa pentru un dialog între UE şi Rusia pentru a promova proiectul South Stream (poziţie care i-a adus aprecieri laudative la Moscova), în timp ce multe ţări de pe vechiul continent îşi manifestau deschis îngrijorarea faţă de dependenţa energetică exagerată a europenilor faţă de Moscova. Un factor suplimentar ce alimenta reticenţele criticilor era evidenta lipsă de experienţă a italiencei, care devenise ministru de Externe doar cu şase luni înainte, într-o perioadă în care UE se află în faţa unor provocări internaţionale fără precedent în ultimii 25 de ani (criza ucrainiană, explozia radicalismului violent islamic, schimbările geopolitice în general defavorabile Occidentului).

Însă nominalizarea lui Donald Tusk, un gest simbolic important pentru Europa de Est, privită cu simpatie atât de frontul ţărilor critice la adresa Rusiei, cât şi de Davide Cameron, plus tot felul de alte aranjamente, au deblocat situaţia. Astfel, socialiştii au renunţat la postul de preşedinte al Consiliului European la schimb cu poziţia de şef al diplomaţiei europene plus cea de comisar pentru Economie, între altele şi ca urmare a demersurilor lui Francois Hollande care doreşte să o obţină pe cea de-a doua pentru Franţa, prin Pierre Moscovici. Cum, pe deasupra, era obligatoriu să fie şi o femeie într-o poziţie de prim rang, iar tânărul premier al Italiei, Mateo Renzi, obţinuse un rezultat excelent la ultimele alegeri europarlamentare, colegii săi socialişti nu l-au putut refuza aşa că, în cele din urmă, Federica Mogherini a obţinut postul. Pentru a-i mai linişti pe cei care o acuzau pe Mogherini de "rusofilie", Renzi, după ce toată vara făcuse lobby pentru ea susţinând că "e nevoie de o schimbare de ton faţă de Rusia", a avut grijă să-i telefoneze lui Putin joia trecută, exact înainte de Consiliu, pentru a-l preveni asupra "consecinţelor foarte serioase" ale incursiunilor militare întreprinse de trupele ruseşti în Ucraina. Un gest pe care, însă cei mai mulţi, printre care cu siguranţă chiar liderul de la Kremlin, nu l-au luat prea mult în serios.

Criticii acestei maniere complicate de negocieri de culise instituţionalizate la Bruxelles, în care a pune persoana potrivită la locul potrivit este departe de a fi o prioritate, subliniază faptul că în actualul context geopolitic acest tip de comportament este cu totul "inadecvat". După cum notează Thomas Wright, de la Brookings Institution, citat de The Telegraph "problema de fond este aceea că în toate aceste negocieri chestiunea în sine a politicii externe a Uniunii a fost aproape absentă din discuţii". "În vremuri normale acest lucru ar putea fi considerat ceva nepotrivit, dar nu neapărat imoral. Însă nu trăim în vremuri normale". Nu e deci de mirare că Bruxelles-ul nu are în fapt o politică externă coerentă. Un lucru evident care s-a văzut atunci când nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa unei strategii energetice comune, dar şi recent când au apărut puncte de vedere divergente atunci când s-au discutat sancţiuni la adresa Rusiei. Recent, influentul politician german Elmar Brok, şeful Comisiei de Relaţii Externe din Bundestag, a ţinut să evidenţieze deschis acest lucru într-un interviu acordat la Deutsche Welle: “Cum am putea avea un răspuns faţă de criza din Ucraina fără o strategie comună faţă de Rusia? Nu ştim cum ar trebui să ne poziţionăm faţă de dictatori sau faţă de mişcările islamice".

Dintr-un anume punct de vedere alegerea lui Donald Task ca preşedinte al Consiliului European răspunde acestui gen de provocări. Deşi din punct de vedere tehnic atribuţiile postului sunt relativ limitate, este fără îndoială vorba de un gest simbolic important. Jurnalistul bulgar Georgi Gotev consideră chiar că alegerea în sine e o sancţiune la adresa Rusiei, Varşovia fiind alături de ţările baltice, principalul avocat al unei poziţii dure şi hotărâte a UE faţă de Moscova. Abordat cu o lună în urmă de Angela Merkel, Tusk refuzase iniţial ideea de a părăsi scena politică internă. Dar criza ucrainiană plus alte considerente (The Telegraph o menţionează oarecum ironic pe soţia sa, Malgorzata, care l-a sfătuit să accepte poziţia datorită "prestigiului, banilor(la Bruxelles va câştiga 300,000 euro pe an, cam de 5 ori mai mult decât acasă, ca prim ministru) şi a problemelor mai puţine de la serviciu") l-au determinat în final să accepte propunerea. În plus, se poate replica, iată că liderii europeni au anunţat după ultimul summit că dacă într-o săptămână Kremlinul nu pune capăt incursiunilor sale militare în estul Ucrainei atunci se poate aştepta la o nouă rundă de sancţiuni, aşa numitele sancţiuni de "nivel trei" care vizează principalii actori economici din Rusia (cu consecinţe inevitabile şi asupra mediului de afaceri occidental).

Se pare însă că Vladimir Putin nu pare impresionat nici de alegerea lui Donald Tusk şi nici de ultimele declaraţii ale Bruxelles-ului referitoare la sancţiuni. Chiar în perioada summit-ului, Kremlinul a intensificat, provocator, presiunea militară în estul Ucrainei. Iar duminică Vladimir Putin a ridicat miza vorbind despre "statalitatea"(gosudarstvennost) teritoriilor din estul Ucrainei clamate de "separatişti" pe care i-a numit miliţiile din "Novarossya" ("Noua Rusie"). Naţionaliştii ruşi susţin că "Novarossya", un teritoriu aflat în partea de nord a Mării Negre anexat de Rusia la sfârşitul secolului al 18-lea, dar aflat acum în interiorul Ucrainei, ar trebui încorporat în Federaţia Rusă.

În ciuda agresiunii explicite ruseşti şi a revizuirii deschise a graniţelor naţionale, lucru fară precedent de la acţiunile similare întreprinse de Hitler şi Stalin în perioada celui de-al doilea război mondial, UE nu pare încă pregătită să ofere un răspuns adecvat. Multe dintre statele membre ale UE par mai preocupate de daunele economice interne pe care le provoacă sancţiunile decât de ameninţarea majoră la adresa securităţi a Europei pe care o reprezintă Moscova. Barack Obama, cel mai prudent şi mai rezervat preşedinte american din 1990 încoace în abordarea conflictelor externe, se arată din acest punct de vedere semnificativ mai ferm şi mai decis decât mulţi dintre liderii europeni. Aceştia, dar şi o bună parte a mass media occidentale, nu par să realizeze că ceea ce e în joc acum nu este doar soarta unor teritorii aflate până în 1990 în interiorul Uniunii Sovietice. S-a văzut de atâtea ori în trecut cum crizele locale pot exploda global. Iar mutaţiile geopolitice pe care astfel de crize le pun în mişcare, cu Rusia şi China în prim plan, riscă să pună în discuţie capacitatea lumii occidentale în ansamblu de a prezerva nu doar prosperitatea fără precedent de care se bucură în prezent, ci şi valorile pe care este clădită întreaga sa arhitectură socială. Va putea modifcă cumva această percepţie pesimistă viitorul summit NATO de la Cardiff din 4-5 septembrie? Vom afla răspunsul în câteva zile.