Viziune

Un om alcătuit dintr-o mână aleargă pe o stradă fără sfârşit.

Iată: priviţi-l cum aleargă! Degetul mare îi serveşte de cap, celelalte degete, când de cap, când de călcâie.

Aleargă pe stradă. Aleargă şi adulmecă pietrele roşii ale caldarâmului, peste care a trecut cu puţin timp înainte o întreagă herghelie de mâini!

Din Tg. Cucu, în Podu de Fier şi apoi spre cimitir!

Aleargă adulmecând propriile sale urme.

Ca un câine, aleargă în cerc şi adulmecă.

Adulmecă aerul curat. Aerul stătut. Vâscos, pe care vântul abia dacă îl poate mişca.

La ferestre, apar Oameni-mâini şi Oameni-degete. Se apleacă în stradă. Se aplecă peste balcoane, îl studiază cu atenţie. Pipăindu-i de la depărtare conturul sinuos, ce se târăște pe stradă. Ah, cu ce ochi îl privesc, Dumnezeule!

Strada e îngustă şi dreaptă. O venă golită de sânge prin care fâlfâie aripile negre ale păsărilor de seară.

Soarele se lasă peste case înalte, cu ferestre şi uşi pe acoperiş. Din care se înalţă pălării, bastoane şi scaune goale, în prag, stau oameni înalţi, slabi, cu faţa suptă şi ochii duşi în fundul capului. Fumează. Suflă fumul spre cer.

Soarele varsă foc, lavă, scrum. Caldarâmul e plin de mucuri de ţigară. Bucăţi de ziare putrezesc în coşurile de gunoi. Rigolele sunt căscate ca nişte guri, dedesubtul lor sunt canale. Labirinturi ce străbat în cercuri mici şi strâmte oraşul.

Umbra unor mâini uriaşe pluteşte ca o ameninţare pe străzi. Ca o pasăre de pradă ce se năpusteşte asupra altor păsări de pradă.

Pe străzi trec umbre, ca nişte păsări tăcute, cu aripile năclăite de sânge.

Caii nechează în biserici și sinagogă. Pionii se opresc la semafor. Pipăie cu bastonul alb drumul. Maşinile trec în goană. Trâmbiţează din claxon.

Sub această umbră ameninţătoare, arbori solzoşi se zbat ca nişte peşti pe uscat. Vântul mână singurătatea prefăcută în cutii de conservă, cartoane, pachete de ţigări. Mână pe străzi ochelari, ocheade, zâmbete. Le hârşâie pe caldarâmul murdar. Rostogoleşte pălării, bucăţi de ziare, ah şi oh! Ah şi oh, maşinile duduie, claxonează ca la mort!

De pe acoperiş, luna trimite un jet de sânge în ochii unui copil care e de fapt Hans. În ochii lui Hans apare o mână cu un steguleţ galben, semn de mare tristeţe, în timp ce o mână în mănuşă albă decapitează sub un copac (eucalipt) un deget arătător.

Verigheta ce se află pe acest deget şi pe care sunt marcate un nume de femeie, anul, ziua de naştere ale lui Hans, nu se ştie ce zi, ce lună, totul e şters, se rostogoleşte, vai, se rostogoleşte în gura deschisă de canal.

Mulţimea de Oameni-degete hohoteşte la fereastră, strigă, aruncă petarde. Bate din mâini. Din picioare. Urlă de bucurie. Arată cu degetul verigheta ce se învârte ca un bănuţ pe marginea canalului.

În curând o să cadă, o să cadă. Iată, a căzut!

Mulţimea de Oameni-mâini urlă cuprinsă de gelozie. Nu mai e nimic de făcut. Nu mai e nimic de făcut. Partida a fost pierdută!

… Zbor neliniştit de păsări. Seară. Ţipete de ciori ce se aşază pe cupolele bisericilor, pe acoperişurile caselor. Pe hornuri, în arbori, pe statui, pe crucile din cimitir.

Clopot vuind greu într-un aer vâscos. Guri ce răsuflă. Tramvaie ce vin de la Abator, cu sacoşele burduşite de carne de vacă.

Degete grăsulii ce beau bere la halbă şi mănâncă mititei şi cârnăciori daţi prin muştar pe terasa cârciumii „Corso". Unde-i Bikinsky? Unde-i Noimann? Unde e Arhitectul?

Unde au dispărut? Încotro s-au evaporat? De ce nu se află aici?

Degete subţiri de damă înfulecă ficat. Mânuiesc cu multă îndemânare cuţitele şi furculiţele de pe masă. Taie ficatul cu gingăşie. Bucăţi-bucăţele. Îl împing la marginea farfuriei. Ce clinchet plăcut. Ţi se face foame şi mai ales sete. Buzele sunt crăpate. Firicele de sânge se preling din gingii. Dumnezeu atârnă ca un şoarece mort în colţurile gurii unei pisici tărcate! De ce această soartă ne-a fost dată tuturor? Oare nu există scăpare? Nu există nici o gaură unde să-ţi ascunzi trupul gol, lăsat pradă ierbii?

Zbor liniştit de păsări. Seară.

Prin acest decor sumbru, Omul deget-arătător merge trist. Se îndepărtează de acest oraş blestemat în care a fost umilit şi în care a suferit în genunchi, rugându-se la Dumnezeu să-l scape de chinuri.

… Ciocârlia ţâşneşte de sub picioarele sale, semn că a ieşit în câmp. Taci, tu, pasăre a bucuriei! Taci, pentru cine îţi risipeşti cântecul tău?

Aer limpede străveziu, plin de miresme. Lan de grâu copt, acoperit de pulberea asfinţitului ca de o năframă caldă.

Omul deget-arătător grăbeşte pasul.

Chiar dacă voi fi singur, nu-mi pasă că voi fi singur, îşi spune.

Pionii, caii, nebunii şi turnurile merg în urma lui. Se târăsc fără zgomot, într-o ordine desăvârşită.

Nimeni nu mişca un deget pentru nimeni, zice Omul deget-arătător.

Curând ajunge pe un câmp ars de o secetă cumplită.

Nici un pic de vânt. Nici un fâlfâit de aripi. Nici un ţipăt de pasăre.

Lumina bolboroseşte ca o lavă. Ca plumbul topit.

Înaintează pe câmp şi se uită la cer. Dar cerul nu se vede.

”Sunt o rană în propriul meu trup şi înaintez pe un drum care-i o dâră de sânge, spune Omul deget-arătător. La ce sunteţi buni voi, pioni, şi voi cai, şi voi, turnuri?!”, meditează el târându-şi umbra prelungă prin praful drumului.

Şi în timp ce meditează, o mână se apropie, ca o pasăre de pradă se apropie. Ca o pasăre de pradă în ghearele ei îl înhaţă şi-l duce zburând înapoi, în oraş. Unde-l împarte altor mâini şi altor degete ce se iţesc la orizont.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist