Vocea poporului

Cine stă să îi asculte pe unii dintre politicienii zilei ar crede că în România există o deplină concordie între guvernanţi şi guvernaţi. Scenariul vă este, desigur, cunoscut: oamenii politici se mobilizează exemplar şi dau totul pe teren pentru binele patriei şi al poporului.

Recent, iluzia armoniei dintre actorii vieţii politice şi spectatori s-a tradus în moda de a rosti, din ce în ce mai des şi mai apăsat, cuvântul „referendum”. Fie că e vorba de un referendum mai mare sau mic, mai grăsuţ sau mai costeliv, mai colorat sau mai decolorat, plebiscitul a devenit jucărioara preferată a unor capete luminate şi mult iubitoare de popor.

De pildă, numai în acest an, am fi putut avea măcar vreo 4-5 referendumuri. În urmă cu aproape o lună, dl. Kelemen Hunor, şeful UDMR, a militat, măcar cu vorba de nu cumva şi cu fapta, pentru organizarea unor plebiscite locale, în şase judeţe, pe tema regionalizării. De când jinduieşte vicepremierul Liviu Dragnea la un astfel de referendum ?

Mai departe, coaliţia aflată la putere abia aşteaptă declanşarea referendumului pentru modificarea Constituţiei. Ar fi al treilea referendum pe această temă din ultimul sfert de veac.

În bâzâiala ultimelor zile privind situaţia de la Roşia Montană, s-a strecurat printre vorbele mari şi termenul „referendum”, graseiat frumos atât de preşedinte cât şi de prim-ministrul cel iute schimbător la vorbă şi la port. De va fi, de va nu fi nu avem de unde şti.

După ce presa a reîncălzit (pentru a câta oară ?) tema câinilor vagabonzi, hop!, şi-a arătat colţii şi bietul „referendum”. Dacă primarul Bucureştilor ar vrea să-i consulte pe cetăţeni cu privire la eutanasierea maidanezilor, noi, ieşenii de ce nu ne-am da cu părerea despre ciorile locului ? Le vrem sau nu le vrem ?

Despre un posibil referendum privind parlamentul unicameral, se poate vorbi oricând şi pe orice canal de transmitere publică a informaţiei.

În sfârşit, după succesul de casă de care s-au bucurat referendumurile pentru demiterea preşedintelui României (2007 şi 2012), orice politician mai iute de gură îşi permite astăzi să taie bilete la comedia „Sus cu şeful, jos cu şeful”. Nu-i aşa că demiterea şefului statului a devenit subiect la ordinea zilei ?

Simptomatică pentru scârţâitul de balamale al vieţii politice româneşti este şi cascada de referendumuri organizate după 1989. Din cele 13 plebiscite organizate între 1864 şi 2013, şase aparţin perioadei postdecembriste. Cu alte cuvinte, s-a organizat câte un referendum, în medie, la fiecare patru ani. De fapt, cele mai multe dintre ele s-au desfăşurat în perioada 2003-2012. Merită, cred, să ne întrebăm cum am putea să interpretăm pofta corifeilor politici de a plănui plebiscite, din moment ce în ultimii zece ani s-au organizat nu mai puţin de 5 referendumuri.

Un referendum este, prin definiţie, un proces de consultare a cetăţenilor asupra unor chestiuni de importanţă vitală în stat. Trivializarea acestui act democratic semnalează nu doar o exacerbare a populismului, fapt probat de frecventa vânturare a cuvântului „referendum” în discursul politic actual, ci şi lipsa de potenţă a clasei politice, prea lesne sedusă de ideea de a juca, în aparenţă, după cum cântă mulţimea.

O clasă politică şubredă, ale cărei valori sunt mai fragile decât efemeridele şi mai schimbătoare decât vântul află în referendum unealta necesară pentru a crea impresia, falsă de altfel, că totul se face în beneficiul cetăţenilor. Ce altă dovadă mai bună de rafinament demagogic s-ar putea găsi ? E simplu şi eficient: pupă-i în bot şi papă-le tot.

Dacă lucrurile s-ar petrece după mintea unora dintre politicieni am avea măcar un referendum pe an. Şi nu suntem departe de acest moment istoric. Motive sunt, slavă cerului ! Baltă să fie, că broaşte sunt destule !

Astfel, după ce s-au epuizat teme tradiţionale precum revizuirea Constituţiei şi demiterea Preşedintelui, nu văd nici un impediment pentru care în categoria problemelor de maxim interes naţional să nu figureze şi alte chestiuni fierbinţi precum: alegerea împăratului ţiganilor, nunta Biancăi Drăguşanu cu Victor Slav, isprăvile lui Firicel şi Celentano, somnul de frumuseţe al domnului Antonescu, sacourile uşchite ale lui Busu sau scandalurile domestice ale soţilor Prigoană.

Avantajele unor referendumuri mici şi dese sunt prea multe pentru a fi menţionate. Enumerăm, în treacăt, câteva: politicienii şi-ar face reclamă gratuită cu duiumul, presa ar avea tot timpul ceva de relatat sau de comentat, iar poporul ar avea motive să mai iasă din casă. Vorba ceea: Pentru sănătatea dumneavoastră, faceţi mişcare cel puţin 30 de minute pe zi.

Prin organizare anuală de referendumuri atent planificate democraţia românească ar intra într-o fază nouă, originală şi exotică. După guvernarea cu televizorul, patentată în ultimii ani, am avea, în sfârşit, şi guvernarea cu poporul. Asta-i cheia marilor succese: aproape de oameni, împreună cu ei. Dii, măi !