Caută 
1 MIN
Daca te duci în santier si întrebi, de curiozitate, „domnule, cine a avut ideea de a pune buda în mijlocul drumului?”, vei primi exact un raspuns de tip administrativ: tehnico-inchizitorial (Da’ cine esti tu, ba? Cumva vreun priceput?), defensiv–manfisist („nu stiu, n-am pus-o eu!”) sau interogativ-ambiguu („Cine stie ?”). Asa santier, asa vorbe sau, invers, asa vorbe, asa santier. Echivalenta este fara cusur.
În ultimele zile, presa locala a publicat articole, cele mai multe de avertizare a populatiei, unele chiar alarmiste, prin care a anuntat ca vor continua lucrarile publice. Redus la datele sale primare, micul tablou colorat cu vorbe mari este urmatorul: a trecut iarna, ceea ce a început trebuie continuat, cu riscurile, neplacerile si beneficiile de rigoare. Nu lungim vorba. Stim deja ca pe la noi, printre câmpuri de matase si codri verzi de brad, o realitate resimtita de la sugar la pensionar, precum orasul-santier, se preschimba lesne într-o mare de vorbe, asa cum lumina se desface într-un curcubeu. Nu am gasit în textele citite o pozitie lipsita de echivoc a administratorilor cu privire la planificarea lucrarilor. Stim ca ele se fac, se vor face si cam atât. În fond, calendarul axelor prioritare e complex, deciziile de implementare au fost evaluate prin procedee intricate de evaluare a fezabilitatii, lucrul propriu-zis tine de starea vremii, despre solutiile de compensare a decificientelor vorbim alta data. Pe scurt, ura, Europa, v-am pupat pe portofel!
Nici nu avea cum sa fie altfel. Caracteristicile discursului administrativ oficial, de la nivelul administratorului de bloc la nivel guvernamental, sunt tehnicismul steril si ambiguitatea, pigmentate, dupa putirinta, cu note stridente de agramatism, argumentatie de grota, ciocoism atent slefuit sau pseudo-transparenta. De la sef de scara la sef de gara ori de minister, speech-urile micro- si macro-manageriale sunt calauzite de o malformatie cunoscuta si satirizata de cei vechi: pupa-i în bot si papa tot. Nu trebuie sa ne mire ca pupatul si papatul se împletesc si stralucesc în negutatoria de vorbe despre totul si nimic asa cum Afrodita, proaspat ivita din spuma marii, îsi va fi contemplat, cu extaz, superbia precara a nepieritoarei sale frumuseti. Cu aceasta ultima floare stilistica ajungem la metafora santierului. Ca si vorba, santierul este o închegare efemera. Rostul unui santier este sa real-izeze o idee, sa prefaca gîndul în fapta. Omul, scrie undeva marele Wilhelm von Humboldt, a ajuns sa stapâneasca natura prin idee. Or, noi ne aflam departe, poate prea departe de aceasta frumoasa cugetare de curat filon romantic. Multora dintre ai nostri le este strain un asemenea tipar de cugetare si de actiune. Altul este macazul cogitativ: prin natura sa, omul are tot felul de apucaturi, una mai spontana si mai pestrita decât alta. Zaiafet vrem, zaiafet sa fie!
Privind în jur, vedem natura, nu cultura. Casele s-au ridicat si se tot ridica precum ciupercile dupa ploaie, fiecare cu forma si culorile ei, dupa cum au dat Dumnezeu, pofta si buzunarul. Fie parc, fie gradina, domeniu public sau spatiu privat, cararea se taie înca pe unde îi convine cetateanului, nu pe unde a fost ea pietruita în beneficiul folosului public. În plina urbe, nevoile rusinoase si le împlineste omul tot acolo unde stie el din mosi stramosi, adica la loc ferit, pe dupa tufe si brusturi. În umbra zidirilor de piatra ale celor din trecut, aflam azi flegme, guma de mestecat si gunoi modern. E si asta o forma de civilizatiune, nu zicem nu. Merita continuat inventarul? Mai bine revenim la santier.
Santierul, cât de mic, nu se pune în scena cu o planificare care sa dea masura, cât de firava, a ordinii superioare nevoilor naturale, a depasirii instinctului prin idee. El este, ca si discursul administrativ care îi legitimeaza necesitatea, o expresie a naturalului prost angajat în folosul, cica, al binelui public. Pe bulevardul Independentei, o artera a traficului urban iesean, în partea cea mai vizibila a santierului dam cu ochii de macarale, excavatoare si o buda albastra, eco, ca sa le fie limpede tuturor organicitatea eclectica, rau mirositoare chiar, a ecuatiei natura – civilizatie – cultura. Pentru individul necoborât înca din copac, fie el sef de santier sau simplu uvrier, mâncarea si cacastoarea trebuie sa fie la locul muncii.
Daca te duci în santier si întrebi, de curiozitate, „domnule, cine a avut ideea de a pune buda în mijlocul drumului?”, vei primi exact un raspuns de tip administrativ: tehnico-inchizitorial (Da’ cine esti tu, ba? Cumva vreun priceput?), defensiv–manfisist („nu stiu, n-am pus-o eu!”) sau interogativ-ambiguu („Cine stie?”). Asa santier, asa vorbe sau, invers, asa vorbe, asa santier. Echivalenta este fara cusur.
De consideram santierul punerea în practica a unor idei, nu e lipsit de interes sa luam nitel aminte la santierul vorbelor prin care ni se comunica despre urbanizare, modernizare, progres, lapte cu miere si câini cu colaci în coada. Cine stie sa citeasca cunoaste ca rostul vorbei este de a pune în lumina prezenta sau, cum observam prea adesea, absenta de idei. Vorbele au rost daca exprima gânduri. Vorbele de dragul vorbelor, vorbele ale carei ecusoane de pionier sunt tehnicismul steril si ambiguitatea, nu sunt decât marturii ale vidului ideatic. Pâna si neantul poate fi exprimat, dar unde natura n-a dat, nici cultura n-are ce sa îndrepte. Fie-ne, dar, scuzata speculatia ca la vorbe goale, tot santiere goale, adica fara gând si fara rost, o sa avem. Si nu de ieri pe azi, ci de acum înainte si pâna în veacul ce va sa vie. Amin.
Ioan Milica este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi
