Vremea băieţilor buni la toate

Într-o scenă din „Fight Club” – filmul realizat după romanul lui Chuck Palahniuk, în regia lui David Fincher -, băiatul rău, jucat de Brad Pitt, îl ia de bijuterii pe un comisar de poliţie şi, cu glas liniştit, îi zice: „Oamenii pe care-i vânezi sunt oamenii de care depinzi. Noi îţi facem de mâncare, noi îţi cărăm gunoiul, noi te ducem cu ambulanţa. Noi te păzim când dormi. Nu te pune cu noi că dracu’ te ia!”

În carte, pasajul e niţel mai lung şi are o broderie retorică mai amplă, dar nu acurateţea citării ne interesează, ci faptul că, în zilele noastre, a ieşit la rampă generaţia băieţilor buni la toate. În viaţa publică, schimbul de ştafetă e relativ uşor de observat dacă se constată că genetica politică acţionează, la noi, după criteriul servituţii. E ca şi cum seniorul unui castel ar decide ca toată averea pe care o posedă să revină valetului, în loc să o lase odraslelor sale. La rândul său, valetul va fi recunoscut ca senior doar dacă se înconjoară de o trupă de slujitori fideli până la fanatism, dispuşi să-i accepte şefului orice capriciu, ştiind că, în ziua în care seniorul îşi va denumi succesorul, acesta va fi, fără îndoială, ales din cercul de drept-credincioşi.

Din unele studii asupra evoluţiei speciei umane putem afla că o trupă de hominide poate fi gestionată eficient dacă numără în jur de 150 de indivizi. Dacă grupul depăşeşte acest prag, lucrurile devin imprevizibile, însă atâta vreme cât cercul de apropiaţi stă sub limită, trupa nu întâmpină probleme de organizare. Speculând că alegerea liderului nu e o competiţie de merite, ci un rezultat al alianţelor şi jocurilor de interese, nu facem decât să presupunem că, pe măsură ce serviciile făcute grupului au devenit din ce în ce mai oneroase, în lanţul de succesiune seniorială s-au ridicat băieţii buni la toate.

Scopul băieţilor buni la toate e mereu acelaşi, acela de a guverna, înţelegând prin aceasta că ei trebuie să pună stăpânire pe ceea ce li se cuvine. N-au tras destul pentru binele comun? Urmărind profilul comportamental al acestor specialişti în nimic s-ar putea aprecia că acesta e întrucâtva asemănător cu cel al şoferilor de cursă lungă. Putem, de pildă, semnala că o caracteristică a unor profesionişti ai volanului e nesăbuinţa alimentată de iluzia invincibilităţii. Când te afli în cabina unui monstru de mare tonaj, capeţi, probabil, senzaţia că poţi face ce vrei, că nu ţi se poate întâmpla nimic neplăcut. Pe şosea, toţi se dau deoparte, când fugi, ca un ghepard supradimensionat, urlând din claxon. Cine-i fraier să-ţi stea în cale? În plus, siguranţa de sine a unui şofer de combină „Gloria” e direct proporţională cu gabaritul autovehiculului. Pe drum, dacă un tirist decide să străpungă aerul cu 130 km la oră, coloana de după el curge, o vreme, în acest ritm. Ne putem, deci, imagina că tupeul unui camionagiu mustăcios şi pârlit de soare e întrecut doar de aroganţa unui pilot de jumbo jet.

Oportunismul e un alt atribut al băieţilor buni la toate. La noi e atât de familiară scena cu şoferul care opreşte la „ia-mă, nene!” doar pentru a-i jumuli pe călătorii pedeştri, încât orice comentariu ar fi de prisos. Zilele trecute, un ziar din Teleorman anunţa că o maşină a poliţiei a luat, la ocazie, trei navetişti, iar despre cursele cu maşina ambulanţei s-a scris deja. Din peisajul ştirilor privind autostopul lipsesc autoutilitarele pompierilor şi tab-urile militare, dar cine s-ar mira dacă ar afla că vecinul, proaspăt revenit dintr-o călătorie, a fost lăsat la poartă de un transportor blindat? Oameni suntem şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Contra cost, desigur.

Oportunismul are ca ţintă profitul. În sat la bunica, toată lumea îl ştia pe şoferul de ARO de la C.A.P. Ar fi cărat cu maşina aia şi un hipopotam dacă ar fi avut cineva bani să ceară transportarea megadolofanului de la zoo în ogradă. Serviabil şi vorbăreţ, nea Costică văzuse multe şi ştia multe. Probabil că de aia a şi ajuns primar, după Revoluţie. Cu banii strânşi din cărăuşia pentru botezuri, nunţi şi pomeni şi-a făcut omul gospodărie frumoasă şi şi-a cumpărat o Dacie roşie. După ce a ajuns edil, nea Costică nu mai era nea Costică, ci domnul inginer Popescu. Probabil că în anii în care nu ne-am văzut o fi cumpărat şi ceea ce mai rămăsese din C.A.P. Loturile celor plecaţi din sat sigur le-a adăugat la averea personală.

În sfârşit, puţine lucruri întrec plăcerea de a conduce, nu contează ce. Un profesionist într-ale condusului e dublat şi de un spirit ludic. Dacă eşti bazat, doxat, profi, aglomeraţia în trafic devine prilejul cel mai bun pentru a-ţi dovedi măiestria. Acolo, la înghesuială, vedem ce poate fiecare şi care-i diferenţa de calibru dintre un meseriaş şi un babalâc. Un băiat bun la toate se descurcă indiferent de situaţie.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi