Zona G-B (Girafe. Fabula urbană # 1)

Girafe, subintitulată ”fabula urbană # 1” explorează tema cuplului fără copii, complicând intriga prin adaptarea criticii epocii de dictatură a anilor ’50 din Barcelona la realităţile autoritare din România anilor ’68. Tonul regizoral este ironic, poznaş, amuzant. Spectatorul este întâmpinat într-o atmosferă de colecţie în prim-planul scenei, un decor static, amintind intens de trecutul comunist al românilor: un bufet de bucătărie ca pe vremuri, ticsit cu accesorii de porţelan la fel de vetuste, masă cu scaune, taburet; în dormitor – pat, un covor cu duelul cerbilor pe perete, un aparat de radio la fel de antic pe o comodă, o statuetă catolică şi o candelă, o sticlă de parfum. Fundalul şi lateralul scenei sunt tapetate cu maşini de spălat de nouă generaţie, suprapuse, iar chiar în faţă trei covoare persane cu ciucuri albi; maşina de spălat automată şi covorul persan– simboluri de bază pentru cele două perioade considerate prin opoziţie: anii ’70, pe de o parte, şi anii ’90, pe de altă parte.

Spectacolul are un caracter preponderent narativ, exceptând momentele tipic afrimiene de inserţie a unor imagini scenice inedite (o băbătie cocoşată, îmbrăcată în negru, cu două coroane mortuare în formă de aripi, în loc de braţe, prevăzută cu un cilindru dorsal de eşapament, străbătând scena de două ori în zbor; de după maşinile de spălat un cap de girafă se mişcă ritmic la cântecele interpretate de travestit). Problemele de cuplu au în vedere situaţia grea a femeii dinainte de apariţia maşinii de spălat semiautomate sau automate. În unele momente, se ajunge la o parodiere a promovării brandurilor astăzi, exersându-se comic pe marca Albalux, o amintire. Cu aceeaşi ironie este tratată însă şi emanciparea femeii, consecinţă a apariţiei maşinii de spălat automate.

Maşina de spălat devine laitmotivul fabulelor urbane: oamenii îşi fixează mereu un scop exterior, sperând că bunăstarea şi schimbarea le vor aduce şi pacea şi echilibrul interior mult dorite. De cele mai multe ori nu este însă aşa: armonia interioară nu se instalează într-un climat de satisfacţie menţinut superficial. În acest sens, vorbele Marianei clarifică foarte multe: ”Poate că de aceea copilul nostru nu vrea să se nască într-o lume în care totul dispare”. Progresul tehnologic nu înseamnă şi evoluţie spirituală, dimpotrivă unele schimbări pot aduce cu sine scăderi ale nivelului calităţii umane. Naturaleţea uneori hilară, alteori grotescă, iar alteori candidă a unui cuplu care s-a cunoscut pe scara incendiilor, el tâmplar, ea casnică, ea neasemuită în capot şi cu scufie, el un vrăjitor ce scoate mereu câte o nucă din buzunar şi face să-i crească două degete uriaşe (în fapt, două penisuri) în locul celor pierdute într-un accident de muncă. Raportul tradiţionalist dintre bărbat şi femeie nu este privit cu asprime de ochiul regizoral, sunt reliefate aspecte nostime, cu nostalgie, dar şi cu ironie. Un dulce amărui însoţeşte stările create prin acest spectacol, amintirile de coşmar fiind salvate prin ingeniozitate şi comic.

Familia se compune din soţie, soţ şi cumnat (un tânăr care scria tot ce vedea, în rest destul de necomunicativ, visând cu ochii deschişi la posibilitatea accesării altor dimensiuni), alături de chiriaşul căruia i se potriveşte cel mai mult porecla din titlul spectacolului: girafa care vede tot şi posedă un limbaj secret, îşi ascunde identitatea şi duce o viaţă dublă (pretinzând că lucrează la o fabrică, în fapt travestit, cântând în cluburi de noapte şi la o emisiune obscură). În interiorul său, el este un om foarte sensibil, câştigând la loto cu biletul primit de la un client generos, va cumpăra o maşină de spălat pentru doamnă casei unde stătea. Între Mariana şi chiriaş există o simpatie, numai că, de această dată, regizorul urmează firul tradiţionalist al poveştii şi ea îi refuză invitaţia la Paris. Fratele moare, chiriaşul pleacă, cuplul renaşte, cel puţin aparent. Momentul de final cu protagoniştii poziţionaţi faţă în faţă la o distanţă considerabilă, privindu-se ca şi când ar fi fost prima oară e cadenţat şi atenuat de momentul artistic final al travestitului. Roşul e culoarea forţei pe care acesta nu o posedă (atacat de bizoni, ameninţat, timorat), dar pe care îi place să o exhibe.

Textul este actualizat foarte mult, nimic spaniol, totul trimite la România în Girafe: timpurile sunt amestecate (anii 60‘ şi ’80-’90 sunt prezenţi în egală măsură, uneori prin contrast, alteori fără nicio diferenţă): în afară de maşina de spălat automatic, există elemente esenţiale prin care să ne considerăm real mai împliniţi, mai liberi? Agresivitatea, impulsivitatea, spiritul grosier (bizon) sunt caracteristicile lumii în care trăim: competiţia de la job, certurile de acasă ori cu vecinii, violurile stradale, spargerile, crimele, violenţa fizică ori verbală din familie, dintre oameni, în general. Ce rost mai au girafele (sensibilitate, gentileţe, graţie, diplomaţie) într-o asemenea lume, care e soarta lor, să dispară iremediabil (imaginea de neuitat a girafelor din schelet metalic arzând)? Girafe e un spectacol despre o categorie de oameni pe cale de dispariţie, aşa cum uneori unele specii sunt ameninţate de altele mai puternice. Supravieţuieşte cel mai rău, cel mai bârfitor, mai dominator, cel ce se impune prin forţă şi prin crimă morală.

Regizoral, se practică mult contrastul (dintre vechi şi nou, dintre animalitate şi omenie, dintre girafe şi bizoni), se folosesc black-out-uri pentru schimbări în scenă, întreruperea firului narativ şi regăsirea acestuia pe parcurs, intercalând momente diverse, dar cu rol major în transmiterea ideilor de mai sus (vizita babelor, cohorta lui Marius sfântul, vizitele vânzătorului de maşini de spălat, turele pe bicicletă, întâmplarea travestitului abuzat de bizoni, scriind cu ruj roşu pe maşina de spălat ”libertate”), acţiunea se petrece simultan în mai multe planuri, iar cele două ore de spectacol sunt foarte bine dozate, intercalând momentele extranarative (de show) în pasajele din povestea propriu-zisă.

(Girafe, regia, traducere şi adaptare Radu Afrim, scenografia: Dragoş Buhagiar, coregrafia: Andrea Gavriliu, distribuţia: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Ioan Savu, Ioan Paraschiv, cu participarea: Danei Maria Lăzărescu, Teatrul Naţional ”Radu Stanca”, Sibiu, avanpremiera: 20 decembrie 2014)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală