De ce sociologia mentalitatilor?

Nu poate fi vorba de o autentica schimbare in Romania atit timp cit mentalitatile maladive care ne locuiesc statornic ramin neschimbate. Reforma trebuie sa inceapa si nu sa sfirseasca cu structurile mentale bolnave ale societatii. Oamenii – tehnocrati, specialisti, simpli alegatori – nu sint altceva decit ocazii, prilejuri prin care o mentalitate sau alta se intrupeaza in lume.
Intrebarea este urmatoarea: cine este astazi in masura sa ne permita cunoasterea si schimbarea mentalitatilor? Cred ca in primul rind Scoala, Biserica, iar la limita… doar bunul Dumnezeu. Survenirea Lui in lume este acum suficient de bine camuflata, poate chiar absenta, incit cu greu mai poate fi resimtita. Despre rolul Bisericii in schimbarea mentalitatilor este mai indreptatit sa se pronunte teologul. Eu voi avea in atentie viziunea Scolii, insistind in mod aparte asupra perspectivei sociologice de analiza a mentalitatilor.
Astazi putem practica cu succes istoria, filozofia sau psihologia mentalitatilor. Faptul este esential, dar insuficient. De ce? Pentru ca nu ne indreptateste sa vedem pe viu, pe baza unei cercetari de teren, aventura sociala a formelor mentale specifice unui individ, grup, comunitati sau societati. Sint citeva trasaturi ale mentalitatilor care ne permit sa le consideram obiecte de studiu stiintific propriu sociologiei.
1. Una dintre ele aduce in atentie dimensiunea atemporala a formelor mentale. Asemenea traditiei, ele au o putere cu totul neobisnuita in a rezista timpului si incercarilor istoriei. A exista inseamna a-ti pastra cu orice pret mentalitatile si traditia.
2. O mentalitate sociala este o realitate comuna membrilor unui grup sau comunitati. Societatea nu ar fi, la urma urmei, nimic altceva decit un ansamblu de indivizi cu mentalitati asemanatoare.
3. Mentalitatea ramine intotdeauna legatura cea mai profunda dintre un individ si o comunitate. Exemplul clasic este cel al lui Robinson Crusoe care, traindu-si dramatic exilul la o imensa distanta de casa, nu inceteaza o clipa sa fie clasicul englez manierat. Din acest punct de vedere, distanta spatiala fata de lumea civilizata era o simpla iluzie.
4. Mentaliatea este exercitiul de asumare interioara a vietii sociale. Ea se interpune, asemenea unei prisme, intre noi insine si ceilalti. In limbaj kantian, mentalitatea ar fi o forma apriorica a cunoasterii, iar in discursul popperian ar fi celebra "lume a treia" formata din universul ideilor si din cel al multiplelor orizonturi spirituale.
Cercetarea sociologica a mentalitatilor face posibila o mai buna intelegere a tipurilor de management social si a relatiilor dintre semintii profund diferite. In raport cu ce anume devin toate acestea cu putinta? Doar in raport cu o buna cunoastere si acceptare a celuilalt, indiferent de traditiile, credintele si mentalitatile sale.
Tema aceasta ultima a devenit astazi surprinzator de actuala. Alteritatea provoaca timpul postmodern, oblingindu-ne sa-i facem fata intilnirii cu ea. Numai aceasta ne poate oferi raspunsuri convingatoare la intrebari de genul: Ce fel de om este romanul care se naste si traieste in acest colt al Europei? Este ceva tipic, constant si neschimbator in modul lui de a gindi, patimi si de a se comporta social? Cum priveste romanul de astazi lumea si, mai ales, cum (nu) se lasa privit de aceasta? Am incercat sa ofer unele raspunsuri in cartea mea Mentalitati si ritualuri magico-religioase, Iasi, Editura Polirom, 1998. Ele sint insa departe de a fi ultime, definitive. Problema mentalitatilor ramine in continuare una deschisa si actuala pentru fiecare dintre noi.
Nicu GAVRILUTA

Intre argumentul fortei si forta argumentului
"Ceea ce este real este rational si ceea ce este rational este real". Hegel
Este pe intelesul tuturor celor ce poseda o gindire rationala asupra realitatii romanesti contemporane ca partea a doua din sintagma-titlu este viabila. In relatiile firesti intre oamenii acestei tari, care, dincolo de pacatele inerente ce le-au savirsit cu sau fara voie, ar trebui sa revina toti in matca bunului simt. Mai precis, in aceea a realului rational.
"Intre argumentul fortei si forta argumentului" face parte dintr-o propozitie mai larga a ministrului Industriei si Comertului si, chiar daca e preluata dintr-o alta "sursa", ea este valida in fata unor amenintari ce nu-si au nici un fel de justificare vis-à-vis de 23 de milioane de romani. Fiindca orice activitate paguboasa a unei entitati socio-profesionale se rasfringe malefic asupra restului natiunii. Ca este asa, s-a demonstrat – de facto – in cei noua ani de mistificare – taraganare a acestei situatiuni perdante.
Fara a umbla la statistici vehiculate pertinent de catre unele posturi TV, publice sau particulare, sau cotidiene (numai o parte dintre ele), cu cele patru sau chiar cinci sute de milioane de dolari anual – pierdere in minerit se puteau da in functiune unul sau chiar doua reactoare atomice in Centrala de la Cernavoda. Si-n felul acesta, carbunele extras cu atita greutate printr-o munca subteran-sisifica nu mai era necesar nici pentru incalzirea sobelor de teracota.
Dar cite spitale noi cu utilitati moderne cu tot (o simpla radiografie azi e mai pernicioasa decit un mic Cernobil), cite zeci de scoli, dar mai ales cite investitii in ramuri industriale ce-si au inca justificare in peisajul nostru industrial, cite realizari de pomina in infrastructura… dar cite si mai cite se puteau face pentru noi, cei ce respiram inca aerul acestei tari minunate?!
Si totusi argumentul fortei, prin cele 30 de puncte "vindicative", adresat Guvernului (pentru Miron Cozma restul societatii civile nu exista), vrea sa ia iarasi loc in jiltul fragilei noastre democratii.
Daca domnul Berceanu are dreptate acum, dar daca, mai ales, va izbindi in aceasta disputa, atunci noi, intreaga suflare romaneasca care platim 5000 de lei pentru o cantitate de lignit extrasa in valoare de 1000 de lei, ii vom da girul raminerii in istoria contemporana de dupa 1989.
Din pacate, aceasta stare de lucruri nu are doar conotatii strict materiale sau sociale. Se ascund aici si inflexiuni politice.
In ciuda faptului ca unii dintre corifeii opozitiei au declarat ca nu-s de acord cu venirea minerilor in capitala, o anume devalmasie sociala in vederea noilor alegeri… n-ar strica, fiind chiar de dorit. Pai cum sa fie de acord acesti lideri politici ai opozitiei sa se reia filmele mineriadelor din ’90 sau ’91?! Mai ales ca deocamdata nu-s la putere si nu au, deci, nici forta sa-i cheme, nici sa le multumeasca…
Rationamentul e simplu: Lasa-i pe domnii de la putere sa ia banii de la FMI si alte banci internationale, sa aduca baietii "paraii" in tara, si dupa ce luam noi puterea, "n-aveti decit sa cereti ce vreti, ca noi va vom da si pamint, si dolari, si bite, si tot ce v-o mai cere inima".
Daca nu ar fi existat aceasta situatie precara in arealul intregii economii romanesti, probabil ca guvernantii – slabi de inger cum sint (poate si noi, cei care i-am ales)- le-ar satisface doleantele.
Si daca nu ar exista intelegerea ca, prin masuri rezonabile, la masa unor discutii amiabile ale guvernului cu adevaratii lideri sindicali, este posibila ameliorarea situatiei acestei categorii socio-profesionale, desigur am plana in ridicol. Dar acest dialog rational este posibil si poate deveni real. Insa numai intr-un singur fel: forta argumentului sa invinga argumentul fortei.

Profesor Constantin NICOARA

Doua noi episoade in telenovela Sexgate
De parca n-ar fi fost de-ajuns ca a sosit momentul in care Senatul american se va pronunta in legatura cu scandalul Sexgate, Bill Clinton a mai primit o lovitura, fiind acuzat ca i-a facut unei prostituate de culoare (Bobbie Ann Williams) un copil, acum in virsta de 13 ani, iar un laborator secret, aflat undeva in sud-estul Statelor Unite, lucreaza la testul de paternitate. Un scandal orchestrat, desigur, in stil american: femeia a fost trecuta prin detectorul de minciuni, s-au relatat scene emotionante cu micul mulatru care le spunea colegilor ca este fiul lui Clinton iar ei isi bateau joc de el etc.
Sa trecem deocamdata grabiti peste intrebarea care apare in mod firesc: cum anume poate sti o prostituata, cu absoluta certitudine, cine anume este tatal copilului ei? Mult mai interesanta este rascolirea, in continuare, a vietii personale a lui Clinton. In fond, despre acest episod era informat, inca din 1992, Ross Perot, dar staff-ul sau electoral a hotarit ca nu e cazul sa foloseasca aceasta informatie. De ce este ea folosita acum, ramine un mister. Pentru ca, pina in momentul de fata, republicanii nu au tras nici un folos de pe urma repetatelor tavaliri prin mocirla, ba chiar au dat inapoi in fata democratilor in alegerile legislative de la jumatatea mandatului prezidential. Mai mult, presedintele american s-a mentinut cu brio in fruntea topului celor mai admirate personalitati in SUA, devansindu-l cu 11 procente pe urmatorul clasat, nimeni altul decit Papa, iar 72% dintre cei chestionati intr-un sondaj organizat recent de NBC aproba maniera in care Clinton isi exercita atributiile. De altfel, din toate analizele recente ale opiniei publice se vede clar ca americanii, la inceput interesati de scandal, s-au plictisit de aceasta tevatura inutila si vor terminarea ei. Ar fi de altfel stupid sa nu se intimple asa ceva, atita vreme cit pe plan intern Statele Unite cunosc cea mai lunga perioada de prosperitate din istoria postbelica, iar in exterior succesele sint tot mai numeroase, chiar daca, din pacate, sint eclipsate de scandalul Lewinsky sau sint puse chiar pe seama dorintei lui Clinton de a abate atentia de la acesta.
Este clar ca Senatul american nu are cum sa nu tina cont de aceste realitati. Daca mai adaugam si faptul ca, oricum, majoritatea in camera superioara a Parlamentului este detinuta de democrati, este greu de crezut ca votul din Senat poate fi altfel decit favorabil lui Clinton. Si-atunci, iti vine sa te mai intrebi o data: de ce acest Sexgate cu proportii de telenovela mai este agitat cu atita fervoare de republicani? Fiindca e clar ca, pina acum, singurul cistigat din afacere este Clinton, a carui popularitate pare mai mare ca niciodata.
Mai ca-ti vine sa crezi ca, de fapt, democratii au regizat totul. (Marius CRISTIAN)
Blatter mai da un brinci bolovanului aruncat de Bosman
Cind, cu trei ani in urma, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a luat decizia de a alinia fotbalul la regulile generale privind circulatia fortei de munca in spatiul comunitar, putini au fost aceia care au realizat consecintele uluitoare ce deriva din demersul juridic al unui obscur fotbalist belgian. Atunci, UEFA a fost constrinsa sa accepte ca jucatorii aflati la sfirsit de contract sint liberi, ca orice salariat din oricare domeniu, si ca echipele de fotbal, ca orice alte fabrici sau companii, au dreptul sa angajeze orice fel de oameni, indiferent de nationalitate. Ceea ce se intimpla acum, mai intii cu restructurarea competitiilor europene si, apoi, cu ideea presedintelui FIFA, Sepp Blatter, de a se organiza campionate mondiale din doi in doi ani, incepind din 2004, sint undele de soc ale momentului revolutionar determinat in timp de aplicarea "legii Bosman". Practic, belgianul a dat un brinci bolovanului, care se rostogoleste spre sol cu o viteza sporita, in conformitate cu legea newtoniana a gravitatiei.
Dar cum s-a ajuns aici? "Legea Bosman" a facut ca gruparile fotbalistice bogate sa devina si mai bogate, iar cluburile fara prea mare dare de mina sa se pauperizeze necontenit. Managerii cu posibilitati uriase au primit unda verde de a angaja orice fotbalisti le pofteste inima, iar cluburile mai marunte (si nu ne referim doar la cele amarite din partile noastre, ci chiar la unele cu inalt prestigiu, cum ar fi Ajax Amsterdam sau Anderlecht Bruxelles) au pierdut sansa de a se imbogati pe seama vinzarii unor jucatori crescuti in pepiniere proprii sau cumparati pe nimica toata de la alte echipe si mai sarace.
In ziua de astazi, cind, datorita efectului gravitational al "bolovanului", uriasele cluburi italiene sint pline de francezi, iar cele englezesti de italieni si olandezi, a aparut, in mod firesc, procesul de restructurare a Cupelor Europene. Uriasele societati comercial-fotbalistice CF Barcelona sau Juventus nu mai sint dispuse sa joace decit pentru cistiguri uriase. Aceste cluburi nu mai vor sa se intreaca cu alde Flora Tallin, Steaua sau Apoel Nikosia. Companiile de televiziune si marii sponsori doresc meciuri cit mai multe si numai intre echipe cit mai puternice. In acel moment, a venit grupul "Media Partners" care, prin proiectul Superligii Europene sustinut de fonduri fantastice, a fost la un pas de a smulge crema fotbalului din sistemul competitional clasic. UEFA nu a stat cu miinile in sin si a reusit sa reuneasca cele trei cupe europene in doua competitii-mastodont, cu program neintrerupt de desfasurare din iulie si pina in mai si in care saracii trebuie sa realizeze imposibilul pentru a patrunde cit de cit in zonele de inaltime medie. Fireste, toata lumea s-a intrebat care va fi viitorul competitiilor inter-tari: campionate mondiale si continentale. Cind isi vor mai disputa acestea puzderiile de meciuri din preliminarii, din moment ce mastodontii intercluburi isi intind tentaculele, sufocind programul competitional? Si apoi, daca saptamina de saptamina au loc meciuri de prim calibru, gen Manchester – Barcelona sau Inter – Bayern, ce importanta mai pot avea, din punct de vedere spectacular, dar mai ales financiar, meciuri ca Cipru – Spania sau Franta – Rusia?
In aceasta problema, UEFA, organismul cu compromisul, a aplicat politica strutului. A intervenit insa forul mondial, FIFA, mai putin legata, prin universalitatea proprie, de balamucul european. Disputarea Campionatului Mondial din doi in doi ani va revigora interesul pentru fotbalul intertari, iar continentele nu au decit sa-si organizeze propriile campionate in aceeasi cadenta, in anii impari, pentru a furniza, fara preliminarii, lista echipelor participante la Mondiale. De exemplu, pentru CM 2004 se vor califica primele "X" echipe din Euro 2003, primele "Y" din America de Sud etc. In ceea ce priveste aerisirea calendarului competitional, mai ales in Europa, suprimarea preliminariilor mondiale nu rezolva nimic, din moment ce locul acestora va fi luat de un alt sir de preliminarii europene. Dar asta nu-i treaba lui Blatter, ci a federatiilor regionale, cea mai grea sarcina apasind, evident, UEFA. Deja se vorbeste si de suprimarea preliminariilor europene, de introducerea, si in sistemul Campionatului European, a unui soi de coeficienti care nu pot tine cont decit de prestigiu, mai degraba decit de forma de moment. Altii spun ca nici chiar campionatele nationale nu vor scapa de restructurari, totul pentru a se putea inghesui intr-o singura oala intregul sistem competitional al fotbalului.
Si toate acestea se trag de la simplul fapt ca, acum trei ani, un obscur belgian a solicitat ca jucatorul de fotbal sa fie tratat ca orice salariat din Comunitatea Europeana. Bolovanul aruncat de Bosman se rostogoleste in continuare si, la ora actuala, este imposibil sa stim in ce groapa se va opri! (Nicolae GRECU)