Mitologie geostrategica

"Este timpul sa incetam sa mai pretindem ca europenii si americanii impartasesc aceeasi viziune asupra lumii,sau chiar ca ei ocupa aceeasi lume", scria in numarul din iunie-iulie 2002 al publicatiei „Policy Review" Robert Kagan, unul dintre cei mai populari eseisti politici ai momentului. El avea in vedere in principal viziunea fiecareia dintre cele doua parti asupra manierei in care trebuie exercitata puterea, dar pentru multi comentatori acest aspect s-a pierdut repede pe drum. Aversiunea fata de George Bush si razboiul din Irak in combinatie cu anti-americanismul obsesiv larg raspindit in sinul elitelor intelectuale de stinga de pe vechiul continent care in mare parte domina spatiul public, mediile academice si sistemul educational au facut ca aceasta teza sa fie generalizata pentru a se decreta in final ca exista o adevarata prapastie intre valorile fundamentale dominante de pe cele doua maluri ale Atlanticului. Ceea ce nu putea decit sa incurajeze un punct de vedere oricum foarte popular in Europa de vest pe linia indemnului filosofului si sociologului german Jurgen Habermans de a „construi unitatea Europei in jurul diferentelor de valori transatlantice". Pe aceasta idee fundamentala s-a construit o adevarata mitologie a „rupturii fundamentale" care ii desparte pe europeni de americani.

Viziunile caricaturale omoara disernamintul si estompeaza nuantele care in mod previzibil descriu mult mai corect realitatea, indiferent daca e vorba despre sistemul de sanatate, de cel de pensii sau despre stilul de viata si sistemul general de valori imbratisate pe vechiul si pe noul continent. Oricum aici din start se recurge la un abuz conceptual atunci cind vorbim despre o „viziune europeana". Pentru ca de cele mai multe ori e o afirmatie fara acoperire. Din multe puncte de vedere diferentele culturale, sistemul de valori fundamentale la care se raporteaza societatea sint probabil mai mari daca ii punem alaturi pe greci, portughezi sau italieni, pe de o parte, si scandinavi sau nemti pe de alta decit daca ii comparam pe americani cu olandezii sau cu austriecii.  Si apropo de valori: vocile critice ale cercurilor de stinga din structurile europene, precum Dick Marty, care ani de zile s-au perpelit de grija incalcarii de catre americani a drepturilor suspectilor teroristi de la Guantanamo se indigneaza foarte selectiv. Nu au catadicsit sa sufle pina acum nici macar un cuvint despre abuzurile grosolane de la Chisinau impotriva demonstrantilor sau a gazetarilor. Dupa cum nu „s-au ingrijorat" cine stie ce nici in trecut in cazul asasinarii jurnalistilor rusi ostili Kremlinului, in cazul crimelor din Cecenia sau a genocidului din Darfour. De fapt, pina la urma punctul de plecare e totul: vrei sa pedalezi pe diferente, unele chiar semnificative, sau pe valorile comune la care se raporteaza ceea in ansamblu obisnuim sa numim Lumea Occidentala? Intrebarea e departe de a fi una academica. Intr-o perioada de mari framintari geostrategice multi analisti sint de parere ca valorile civilizatiei occidentale nu au cum sa supravietuiasca pe termen lung in cazul in care se ajunge la o ruptura trans-atlantica.

Receptia entuziasta de care s-a bucurat recent in Europa noul presedinte american Barack Obama i-ar putea face pe multi sa considere ca astfel de consideratii au devenit astazi in mare parte lipsite de obiect. Dar asta ar insemna sa subestimam forta anti-americanismului latent existent in Europa de vest. Care e de lunga durata. Nu e nicidecum unul conjuctural, nu e o consecinta a actiunilor politice ale administratiei George Bush. Stilul politic, tipul de discurs public adoptat de fostul presedinte american au oferit doar un cadru optim de manifestare pentru aceste pozitii, mai ales dupa interventia in Irak. Maniera in care mari state europene, precum Germania, cocheteaza cu Rusia, atacurile concertate franco-germane la adresa „capitalismului de tip anglo-saxon", apelurile pentru edificare unei „noi arhitecturi financiare globale" sint in realitate tot atitea expresii mai mult sau mai putin voalate ale fisurilor interne dinauntrul corpusului Occidentului. Chiar daca mai ales in Europa de Est care are inca vie memoria perioadei in care o intreaga retea de regimuri comuniste au fost impuse cu forta de la Moscova prevaleaza o cu totul alta viziune exista destule voci influente in spatiul comunitar care vad Europa in opozitie cu America in multe chestiuni fudamentale.

Odata absorbite in spatiul public printr-o generoasa mediatizare acest tip de perceptii dominante altereaza insidios punctele de vedere prevalente intr-o gama larga de subiecte si in general imping discutia intr-o zona emotionala in care forta argumentelor se estompeaza. Ruptura transatlantica de valori e doar una dintre ideile inoculate constant in ultima decada. Iata cel putin inca doua: 1. actuala criza va face mai repede decit se credea din China puterea dominanta a lumii in viitor. 2. sistemul actual al economiei de piata s-a dovedit nefunctional si deci trebuie schimbat din temelii. Ambele chestiuni merita evident o discutie mult mai ampla, dar chiar si asa tot se pot face citeva observatii. Spre exemplu nimeni nu pune in discutie in vreun fel ascensiunea spectaculoasa a Chinei din ultimele doua decenii in plan economic, politic si militar. Fenomenul e salutat pe fata de adversarii Americii. A facut-o recent, la inceputul lui aprilie, la Beijing, Hugo Chavez, presedintele Venezuelei.

Numai ca analizele de acest fel tind sa supraliciteze dificultatile prin care trec in acest moment Statele Unite datorita crizei economice si financiare si sa minimalizeze problemele pe care le traverseaza din acelasi motiv China. E adevarat ca Beijingul dispune de uriase rezerve valutare cifrate la aproape 2000 miliarde de dolari, dar exporturile au scazut dramatic (cu mai bine de 30 de procente dupa ultimele aprecieri), zeci de milioane de muncitori migranti din pauperele zone rurale au ramas fara lucru, o adevarata bomba sociala!,  iar supracapacitatea disponibila in industrie risca sa provoace deflatie. Autoritatile comuniste vorbesc despre un pachet de stimulente economice de peste 500 miliarde de dolari care ar trebui sa compenseze pierderea exporturilor, dar stim cu totii ca un stat autoritar, corupt si ineficient, cum este  fara indoiala si cel administrat de Partidul Comunist Chinez unde nu exista nici un fel de opozitie politica, are toate sansele sa cheltuieasca prost banii. In plus China are inca multe de dovedit. Una este sa fii challanger si alta sa actionezi ca un actor global de prim rang. Spre exemplu, exista foarte putine corporatii chinezesti capabile sa actioneze la scara internationala. Sa nu uitam ca peste 60 de procente din exporturile Chinei sint realizate de corporatiile straine, in special americane, care produc acolo. Pe linga bani trebuie expertiza de management, de logistica operationala, de marketing. Or, deocamdata nici rusii, in perioada de glorie in care oligarhii cumparau acasa materii prime ieftine si le vindeau in afara scump, si nici chinezii nu au prea multe reusite de aratat din acest punct de vedere.

Cit despre discursul adoptat atit de catre politicienii, cit si de mass media prin care se vorbeste savant despre „un alt tip de capitalism" deocamdata a ramas mai degraba o forma fara fond. Bun pentru propaganda, dar sarac in idei. Daca e vorba doar despre a introduce mai multe reglementari in unele segmente ale tranzactiilor financiare, asta nu schimba fundamental esenta sistemului cu care opereaza in prezent economia de piata. Daca se doreste insa abandonarea principiilor de baza ale capitalismului atunci ajungem intr-un alt punct, acela de unde am plecat in 1989, in Europa de Est. O optiune radicala foarte improbabil a fi adoptata, cel putin in spatiul occidental. Ceea ce nu face decit sa probeze si in acest caz lipsa de substanta a unui tip de discurs vehiculat obsesiv in spatiul public.