Ultima tusa

Fraza precum „Casele frumoase au o geometrie simpla: te orientezi numaidecit” – intilnita in recentul roman al lui Antonio Tabucchi – iti resuscita brusc uitate vizite (aranjate, intimplatoare), iti atita noi curiozitati exploratorii. Totul e ca prima impresie sa ramina si cea determinanta, pentru ca, de cele mai multe ori, repetarea vizitei in aceeasi incapere toceste cumva acuitatea perceptiei, iar diagnosticul suporta (motivata) aproximare. E un transfer – inevitabil in cazul meu – dinspre expozitiile de arta, acolo unde, calinescian, doar impresia prima are sansa definitivului, restul apartinind de-acum esafodajului. Nu e lipsit de interes apetitul aparte pe care l-am intretinut, cu oarecare consecventa, in a bate strazile (cu precadere noaptea) si a constata ca nervozitatea deambularilor a determinat, compensativ, scurtarea pe cit posibil a ivitelor vizite. Si, evident, din motive de civilitate dar si din structurala neliniste. De unde avantajul de a recurge la sugestia calinesciana si de a ramine, in timp, cu o corpolenta banca de flash-uri. Numai bune de resuscitat. Revenind la italian – invocat doar ca pornire – de vazut ca, adesea, dind peste incaperi in care dezordinea e cea care face legea, tocmai aceasta dezordine creeaza, ea, starea de spirit generatoare de incitante conexiuni. (Evident, numai promiscuitate ca atare, numai neputincioasa mizerie sa nu fie!)
Fugind, o viata, la Cumpatu, suburbia salbatica a Sinaiei, n-am putut ocoli (mai niciodata) Vila Luminis. In si mai salbaticul cotlon al padurii. Cu adevarat, de o geometrie simpla: in chipul ei exterior, magistral gindit in buna traditie arhitecturala, in al interioarelor. Incintator compuse. Excluzind (dar cum sa excluzi?) interstitiul comunist, in timpul caruia vila de taina era bintuita de urdurosii activisti de partid, adastind discretionar in nobilele incaperi, pingarind patul princiar, trecind deci peste nefericitul si lungul episod, de revazut acum, in total primenita vila, ce a insemnat, numai si prin reductie simbolica, vechea, frumoasa Romanie. Cea in care geniul – alaturi de distinsa Maruca – isi afla aici, aproape de Pelesul regal (unde era primit cu veneratie) ceasurile de tihna si de imaginare. Incepind cu scara ce duce spre odaile de sus, scara al carei cuier mai pastreaza inca bastonul de drumetie al stapinului, si terminind cu odaitele slujnicelor, totul emana – in mic – aerul irecuperabil al unei tari cindva binecuvintate. E, peste tot, o abundenta de lucruri grele, scumpe, durabile iata, dar si profuziunea de piese de o finete orientala/ extrem orientala, marcind fidel comuniunea fericita a celor doua fiinte: artistul si boieroaica. Artistul aristocrat, rafinata boieroaica.
Altceva. Incaperile ei sint neintrerupte puneri in scena. Dezordonat-spontane, ca intr-un inca necunoscut teatru al absurdului. In care lucrurile scumpe, inimaginabile, aduse de pe meridiane, fac un dialog incredibil cu nimicurile de utilitate zilnica: radio-casetofoane cu alura de nava cosmica, prosoape zvirlite peste sampoane si deodorante, rame cu irizari nemaivazute, ibrice si razatori, albume somptuoase, cartulii fanate, pandantive, scobitori, coliere, supozitoare, acvarii cu minuscule broaste testoase, demachiante, rochii, ginsi, cotoare, coji. In mijlocul acestui univers, intr-un fotoliu moale, moale, ea, marea cadina, frumoasa, tragind botos din tigara, urmarind cu ochi lenesi, adumbriti, volutele fumului: alte si alte ginduri de punere in scena.
Juxtapus. Inainte de-a pasi in incaperea de ultima reclama, printre obiectele supuse de designerul homo-pedant unei ordini maniacale, intimpinat hipnotic de sarmanta midineta, sint rugat, fara umbra de umor, sa-mi sterg talpile pantofilor de prosopul parfumat cu Gianni Versace. Chiar atunci aruncat pe gresie. Ca provocatoare batista.
Cind poetul statea dincolo, in Sublima Panta, odaile lui, cuvios monahale, intimidau prin ordine stricta. Dincoace, la bloc, intr-o razbunata replica (razbunata pe nesimtirea uzurpatorului cu galonati ochi albastri) toate par aduse, fara intrerupere – cu bicicleta, cu schiurile – si depozitate de-a valma. E devalmasia dusmanoasa a celui ce n-a mai scris de-un veac un vers. Peste ea, zboara – cind ti se deschide usa – lilieci albi: manuscrisele de dincolo.
Atelierul pedantului miniaturist e haosul insusi. Lucrurile n-au mai fost miscate de-o viata, praful de pe ele e praful unui vulcan rece, vinat. Daca-i cade din mina pensula, norul iscat invaluie totul ca-n prima zi a lumii. Alaturi, bunul vecin, cu pinzele lui imense, abstracte, de are cumva de smirgheluit o rama, coboara etajele, in curte, si-si face acolo treaba: in atelier nu-i fir de praf. Intre cei doi, perete-n perete, propriu-mi atelier. La mijloc, adica.
Chilia lui Petru Comarnescu de pe Icoanei – pagin monahala – greu de descris. Se putea face, eventual, un subtire inventar. Irelevant insa: rafturi si etajere burdusite cu tiparituri din cealalta Romanie, din care venea febrilul criterionist (extrem de prudent in tainuirea perioadei!), scaune, mese, dulapuri, toate dintr-un lemn fara virsta, de culoarea penumbrei cu iz de arhondaric uitat, vrafuri de casete („Sa-ti pun una cu Mircea Eliade, revazut recent la Paris, dupa douazeci de ani”; „Hai sa ascultam niste colinde de Constantinescu” etc. etc.), suna telefonul, isi trecea tigara in dreapta, da, promitea ca va fi miine la Dalles si-si va tine conferinta despre Tuculescu, isi aprindea alta tigara, uitind s-o stinga pe cealalta, batea la usa factorul si-i lasa maldarul de ziare, intra o umbra si lasa cafelele pe biroul lui de strateg al donquijotestelor batalii, se aseza la masina de scris: „Sa notam, sa nu uitam ce-am vorbit…”. Imprastiatul, atit de meticulos ordonindu-si bioritmul intr-o incredibila cadenta! Fascinante, vizitele acestea (ale de curind debutantului in pictura, ale redactorului pentru arte de la Cronica, contind pe colaborarea sistematica a febricitatului carturar), fascinante (si vivante), asigurindu-mi-le – pentru indepartarea eventualelor parsive birfe privind specialul libidou al gazdei – cu usoara companie a cite unei pempante de Iasi, de altfel captata imediat in galanteriile amfitrionului.
Cit de tabucchian simple erau/ sint aceste incaperi, in superba lor devalmasie.
(Val GHEORGHIU)