Zidul berlinez si zidul chinezesc

Mai putin de o luna a mai ramas si serialul Jocurilor Olimpice se va relua la Beijing – dupa parerea multora – cu cel mai fascinant episod. Organizarea Olimpiadei primita de China, atit de controversata, i-a ambitionat pe chinezi, care vor sa organizeze un spectacol de zile mari, si noi stim destul de bine ce maestri sint comunistii in spectacole de mare anvergura. In afara de festivitatile inerente oricarei Olimpiade, organizatorii chinezi mai au un plan, si anume acela de a cistiga suprematia mondiala pe natiuni in domeniul sportului, disputata cu marile forte ale mapamondului, SUA si Rusia. Nu ezitam in a spune ca asiaticii vor face totul, prin metode sportive si extra, pentru a realiza acest lucru, avind in vedere potentialul sportiv imens care il poseda, calitatea de gazda si – nu intimplator – organizarea de tip comunist a structurilor, care – trebuie sa recunoastem – favorizeaza dezvoltarea sportului.

Aceasta afirmatie poate soca, desi nu ne declaram deloc nostalgici ai vremurilor apuse cu doua decenii in urma. Realitatea arata ca sportul din Europa de Est a preluat comanda in lume tocmai dupa cel de-al doilea razboi mondial. Fosta RDG a devenit in anii ’70-’80 forta numarul unu in sportul feminin mondial, Cuba – o insula cu putin mai mare decit Haiti si Jamaica – se batea cu titanii in tot mai multe discipline, incepind cu boxul si continuind cu atletismul, halterele, scrima sau altele. Odata cu reprimirea Chinei in familia olimpica, s-a vazut ce inseamna un potential uman de un miliard de locuitori. Reversul medaliei a aparut dupa 1990, cind, incet-incet, natiunile sportive traditionale de altadata au scos din nou capul la iveala, iar Germania unificata nu a reusit sa reediteze nici pe departe performantele defunctei regiuni rasaritene. Cunoscatorii de suprafata ai fenomenului explica acest lucru prin dopajul stiintific, in masa, practicat in special in RDG, dar si in celelalte tari comuniste, inclusiv Romania. Faptul ca RDG a devenit lider in sportul feminin, dar nu si masculin conduce la ideea ca dopajul cu testosteron era primordial. Dezvaluirile aparute in presa germana imediat dupa 1990 au oripilat lumea intreaga: moartea groaznica a campioanei europene la greutate Heidi Krieger, tratata eronat cu o doza marita de substanta, tribulatiile nefericitului discobol Wolfgang Schmidt, haituit de STASI pentru ca a dezvaluit o parte de adevar presei de dincolo de Zidul Berlinului etc. Sistemul era aproape de perfectiune si simplul fapt ca in decursul anilor o singura sportiva din RDG a fost suspendata pentru dopaj (campioana olimpica la greutate Ilona Slupianek) spune multe.

Numai ca a reduce succesele sportului patronat de comunisti la probleme medicale este o operatie superficiala. Mai ales ca in ultimii ani s-a dovedit ca nu comunismul a ingropat dopingul, daca observam ce s-a intimplat in SUA. In primul rind, partidele unice si guvernele acordau prioritate majora sportului, din moment ce nu se puteau masura cu colosii capitalisti in eficienta sistemului economic. Sporturile erau planificate la singe, cele de echipa fiind neglijate, dintr-un motiv foarte simplu: o atleta ca Heike Drechsler sau o gimnasta ca Nadia Comaneci aduceau, singure-singurele, cite trei-patru medalii, in timp ce o echipa intreaga trebuia sa lupte doar pentru una. Apoi, baza de masa era privita cu toata atentia. In RDG nu exista cartier de blocuri fara o baza sportiva, cu terenuri de toate felurile si piscine, iar "joaca" copiilor era monitorizata de specialisti bine platiti din fondurile publice. De acolo, cei mai talentati erau preluati, ajungind la centrele olimpice si – din pacate – la "chimioterapia" corespunzatoare. In tarile democratice, sportul – ca si toate domeniile activitatii umane – se supune legilor pietii, asa ca este greu de aplicat o politica de randament maxim. Ar mai fi de discutat despre propaganda, eficienta in toate dictaturile, nu numai in cele comuniste.

Comunismul a disparut in mai toate tarile lumii, cu citeva exceptii. Una dintre ele este China, dar este o exceptie de un miliard de locuitori. Daca in materie de doping organizat nu se mai poate face nimic, uriasa natiune asiatica aratindu-se, cel putin in vorbe, un stindard in lupta impotriva acestui flagel, in conditiile inaspririi fara precedent a controalelor, ramin celelalte argumente: organizarea sportului de masa, planificarea stiintifica, propaganda. Nu ne indoim ca motivul principal pentru care conducatorii de la Beijing se zbat sa obtina suprematia mondiala este acela de a demonstra superioritatea sistemului. Asa cum au dorit altadata sovieticii sau est-germanii. Ramine de vazut daca demonstratia va reusi si – mai ales – cum va reusi.