Ripiceniul – sapte sate intr-unul singur

Era o zi de iarna obisnuita. De primavara sau de toamna tot aia, ca la Ripiceni anotimpurile se schimba mai rar. Singura diferenta, ca iarna ziua este mult mai scurta. Pe la patru ale dupa amiezii aproape ca se intuneca. In restul timpului o ceata deasa de s-o tai cu bomfaierul iti intra in oase, facindu-te sa te crezi undeva pe la Londra. La ceasul acela al amiezii, cind oamenii se aduna pe la casele lor, cu o nestavilita pofta de mincare si de viata, satul pare pustiu. Pina si la primarie se inchid usile. Doar intr-o singura camera primarul si citeva functionare pun la cale viitorul comunei.
"V-am vazut masina aici in fata si va asteptam", ne intimpina plin de solicitudine primarul Mihai Mathe Rusu, care, de cind a fost investit in functie, inca n-a avut onoarea de a da ochii cu presa. De aceea pare si oarecum descumpanit: "Serviti o bere, o tuiculita, avem de toate". Bietul primar, nici nu stie la ce s-a inhamat atunci cind a decis sa candideze. Comuna Ripiceni, una dintre cele mai vechi asezari de pe raza judetului Botosani este si una dintre cele mai dramatice. Desi mica, atit ca intindere, cit si ca numar de locuitori, Ripicenii au tot contribuit la rescrierea istoriei mai bine de 2000 de ani. Am invatat cu totii din manuale ca aceasta localitate isi trage obirsia inca din perioada paleoliticului inferior, adica cu 100.000 de ani inaintea nasterii lui Hristos. Dar citi stiu ca vechea asezare paleolitica astazi nu mai exista, fiindca odata cu constructia barajului de la Stinca-Costesti, Ripicenii vechi – asa cum era ea denumita, impreuna cu alte sase sate – Risca, Lehnesti, Popoaia, Movila Rupta, Cinghinia si Bold – au intrat sub naboiul apelor, ca prin curtile de odinioara ale satenilor se zbenguie acum crapul, platica si somnul.
"O comuna experiment in Romania"
O hotarire a consiliului de ministri din anul 1974, semnata de Manea Manescu, stergea cu buretele din toponimia romaneasca cele sapte localitati, silindu-i pe locuitorii acestora sa-si ia bruma de agoniseala in banduliera si adunindu-i pe toti intr-un mic satuc, undeva mai la nord, care poarta astazi denumirea de Ripiceni. "Sintem o comuna experiment in Romania, ofteaza primarul Mathe Rusu. Tarani pe patru ari de pamint, unde s-a mai pomenit asa ceva?" Afirmatia primarului e oarecum exagerata, adica oarecum indulcita, fiindca nu toti cei stramutati atunci au macar cei patru ari pomeniti. Multi au cite trei ari si jumatate, altii nici macar trei. "Casele sint atit de inghesuite, mai spune primarul, incit daca cineva isi muta de trei ori veceul, a patra oara nu mai are unde sa si-l mai sape".
2550 de suflete numara astazi Ripicenii, marea lor majoritate fiind formata din stramutatii de acum un sfert de veac sau urmasii acestora. Nici unul dintre ei nu beneficiaza de mai mult de patru ari in jurul casei. Sa mai cresti si animale aici este o utopie, dar cum tarani fara animale in curte nu s-au mai pomenit, la Ripiceni pina si utopiile au devenit realitate.
"Daca oameni nu-s, ce sa ne facem noi femeile?"
La Ripiceni toate distantele isi pierd dimensiunile lor firesti. Pentru ca inaintasii nostri, cind au simtit ca n-au sanse de a intra in istorie, s-au inghesuit cu totii in geografie. Hotarirea de Guvern pomenita mai sus fusese antesemnata de ministrul apelor de atunci, nimeni altul decit vesnic tinarul Ion Iliescu, nimeni altul decit presedintele Romaniei de azi, aflat la al nu mai stiu citelea mandat, fiindca noi, astia mai purisani, avem dreptul din cind in cind incuviintarea sa ne pierdem memoria. Intre primaria din Ripiceni si strada Movila – fiindca la Ripiceni strazile sint denumite dupa satele disparute sub ape – nu-s decit citiva pasi. Masina redactiei a patruns insa cu greu printre mormanele de gunoaie si capitele de fin. Neavind unde sa-si depoziteze gunoaiele, taranii din Ripiceni si-l pun fiecare in drum, in fata casei, crezind ca poate se va indura cineva sa-l ia de acolo. Tot in fata casei isi aduna si furajele pentru animale, in capite care nu o data depasesc trei inaltimi de om. Daca cineva arunca o tigara din greseala sau cu rea intentie, in citeva ore arde tot satul. Casele sint ingramadite spate in spate, coasta in coasta, ca abia te poti strecura printre ele. Ai vreo necesitate la veceu, risti sa primesti o coarba in cap de la fintina din vecinatate.
Strada Movila, cea mai aglomerata strada din Ripiceni, mai este denumita si Strada Vaduvelor. Macinati de necazul stramutarii, de munca inutila si grea, barbatii s-au dus unul cite unul. "Sint 29 de vaduve pe strada asta, trebuie sa facem ceva pentru ele", ne spune primarul Rusu, insa nici el nu stie clar ce anume. De ce se cheama strada asta a vaduvelor? riscam si noi o intrebare inutila. "Pai daca femei sint multe dar oameni nu-s. Oameni nu-s", repeta Maria Ropota, una dintre cele mai inflacarate sustinatoare a vaduvelor de pe aceasta strada. "Daca oameni nu-s, ce sa ne facem noi femeile?" continua ea, aruncind cu o jumatate de caramida dupa unul dintre putinii barbati din comuna, crezind ca vrea s-o ia in ris.
"Asa am auzit eu la radio ca trebuie sa te supui legilor"
"Domnu’ reporter, avem aici cel mai bun cernoziom din Romania. Aici, in lunca Prutului s-a facut cel mai bun griu, insista primarul. Numai ca, vedeti dumneavoastra, timpul nu tine cu noi. De cind s-a infiintat satul asta e numai ceata aici. E bun barajul, nu zic nimic, dar de la infiintarea lui si pina azi pe toata lunca Prutului e ceata tot timpul, oamenii toti din zona noastra s-au imbolnavit de reumatism".
Ripiceniul are totusi o istorie aparte. Aparut in lumea civilizata pe vremea cind pe aceste meleaguri domneau doar ciulinii, introdus in manualele de istorie ca fiind una dintre cele mai vechi asezari de pe teritoriul tarii noastre, el este practic printre localitatile cele mai tinere din acest judet. Atestarea lui documentara este in strinsa asonanta cu anul 1974, cind Ion Iliescu, pe atunci Ministru al apelor semna infiintarea Barajului Stinca – Costesti. Dintr-o semnatura sapte sate istorice au disparut din toponimia romaneasca. Lehnesti, Movila Rupta, Ripicenii Vechii, Popoaia, Risca si Bold, au fost inghitite de ape. In locul lor s-a infatosat falnic noul sat Ripiceni.
Ostenita, dupa o zi de munca, Elena Bernat trage o concluzie cit se poate de convingatoare reportajului nostru: "Locuiam in Movila Rupta si vroiam sa-mi fac si eu o casa pentru copiii mei. Toti imi spuneau: nu-ti fa, fa, casa acolo, ca se demoleaza. Dar eu ce ma gindeam? Daca nu-mi fac acum cit sint tinara, atunci cind? Si am facut-o. N-am terminat-o si au si venit sa mi-o demoleze, ca asa au fost legile de atunci. Nu-l judec pe Ceausescu pentru legea asta, fiindca asa am auzit eu la radio ca trebuie sa te supui legilor. C-a fost Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, noi trebuie sa ne supunem legilor". La care sotul ei, Ioan, care tocmai mesteca intre gingii un covrig auriu ca un nimb, completeaza, ingrosind basmul: "Vai de capul nostru!" (Florentin FLORESCU)