Povestea emotionanta a unui tinar adus de mina la Sf. Parascheva

In marea de oameni venita sa celebreze intr-un fel sau altul hramul Sfintei Parascheva, linga o mina de trandafiri rapusi sub picioarele credinciosilor, in goana lor spre moaste statea Silviu. Cu o mina isi tinea mama de brat, iar cu cealalta facea cruce, urmind-o instinctiv. Nu mai vede de la 9 ani, dar venise sa asculte, mai mult decit sa ceara ceva de la Sfinta. „El a vrut sa vina, i-am spus ca o sa fie lume multa, ca o sa-i fie greu si ca putem veni in alta zi, dar el a vrut sa fie azi", spune mama lui, mingiindu-si copilul cu o privire calda. Pasii lui parca stiau de dinainte drumul spre Sfinta, nici nu a trebuit sa auda cite trepte are de coborit sau de urcat. Pe masura ce se apropia, floarea pe care o tinea in mina incepea sa se clatine, sub semnul bucuriei pornite parca din sufletul lui Silviu. Isi intinde mina dreapta spre racla, o atinge delicat si apoi cu ambele miini tremurinde parcurge linia marginii, pina da de portiunea in care vesmintele Sfintei Parascheva se lasa mingiiate. Isi pune floarea si batista pe racla si-si apleaca fruntea, soptind ceva doar pentru ca Sfinta sa-l auda. Ramine drept printre ceilalti oameni, care au venit asemenea lui sa-si puna sufletul pe racla. Nu-i aude pe cei care murmura, „lasati-l, nu vede!", le raspunde facindu-si o cruce, zimbind intr-o plecaciune inchinata credintei lui si coboara treptele baldachinului aproape fara sa aiba nevoie de ajutorul bratului meu. Ia respectuos o iconita intinsa de o maicuta si picioarele lui parca alerga pe valea Mitropoliei. „Am simtit o mare emotie. Ma gindesc ca poate intr-o zi o sa vad din nou chipul mamei", au fost primele cuvinte rostite de Silviu. Floarea inca se mai clatina in miinile lui, si-o duce la timple si-si lumineaza cu ea fata. „Am ramas impresionat de toata slujba, care a fost cu atit de multi arhierei, preoti, nu in fiecare zi auzi asa ceva", spune el cind curtea Mitropoliei devenise pustie. „Toate lucrurile spuse, sa ne rugam si sa fim aproape unul de celalalt, legat de poporul roman si de credinta. Noi intotdeauna am fost un popor credincios", spune el despre Sfinta Liturghie de ieri.

„Operatia a fost o reusita"

Silviu a implinit 17 ani cu exact o saptamina inainte de hramul Sfintei Parascheva si este elev al scolii speciale din Tirgu Frumos. „Cind era la gradinita a facut o cataracta complicata, pina atunci vedea cit de cit, era foarte riscanta operatia, nu stiam daca o sa mai vada sau nu, si am hotarit sa mergem la Bucuresti, operatia a fost o reusita. L-am dus la scoala, era sub tratament, trebuia sa mearga la controale regulat. Dar in timpul scolii a facut o boala si mai grea, o cherato-conjunctivita, care duce la degenerarea corneei. Iar am mers la Bucuresti, tratamentul a reusit, dar ulterior a avut un mic accident, s-a lovit la nas, atunci a inceput sa i se degenereze vederea, sa i se albeasca ochii si si-a pierdut vederea definitiv", spune mama lui Silviu sacadat, cu o voce cind mai scazuta, cind mai ridicata, sa nu auda Silviu tot. Apoi, recunoaste ca tot el e cel care o incurajeaza si-i da putere sa mai spere, cind stie ca pina si singura lui speranta, un transplant de cornee facut in strainatate, pentru ca la noi nu exista o banca de cornee are sanse minime de reusita. Pentru el scoala nu s-a oprit odata cu vederea. Intii a invatat alfabetul cu placuta si punctatorul, acum scrie la masina pith (speciala pentru orbi). In cadrul concursurilor si olimpiadelor realizate special pentru nevazatori, Silviu a luat la fizica alaturi de echipa lui, locul I pe tara, cu referatul „Sunetul, un mijloc al comunicarii".

„Sa-l vedeti cum danseaza vals"

A fost povestitorul unei piese jucate pe scena Teatrului Luceafarul si iI place dansul. „Sa-l vedeti cum danseaza vals, a fost inzestrat cu atita inteligenta, are o multime de diplome acasa, la Ruginoasa", spune plina de mindrie mama lui, si-si impune ochilor sa nu verse lacrimi cind se stie ca in fiecare zi se pune in locul lui. „Mai mult ma incurajeaza el pe mine, m-am obisnuit cu situatia, dar in sufletul meu imi doresc atit de mult sa vada si el, ma pun in situatia lui, a uitat cum arata mama, cum arata casa", spune mama lui Silviu si incepe sa vorbeasca de Andreea. Ea e mai mica decit Silviu cu un an si patru luni si este la liceu in Pascani, urmind un profil de matematica-informatica. „Am venit aici la sfintele moaste, cind eram insarcinata cu ea, pentru ca imi era frica, desi am fost la multe investigatii. Cind ma trimiteau doctorii pentru ele eram nelipsita de aici, si plingeam, si familia la un moment dat ma descuraja, ca de ce mai fac un copil, cind am deja unul cu probleme. Iar la spital, cind a venit doctorul la mine primul lucru pe care mi l-a spus a fost «Are ochii asa ca tine», si a fost o mare bucurie. Ei se ajuta foarte mult intre ei", povesteste mama uitindu-se la Silviu care zimbea. Cu ghiozdanul in spate, pregatit pentru sfirsitul de saptamina pe care il va petrece in familie el recunoaste ca nu se astepta sa ajunga la Sfintele Moaste cind a plecat dis-de-dimineata de la scoala, si ca isi aminteste de Mitropolie, de cind era mic copil si mama il mai aducea la slujbe, doar ca e foarte mare si ca racla Sfintei Parascheva este argintata, iar vesmintele ei erau albe atunci. „Imi amintesc de mama, imi mai amitesc si de la scoala asa putin, culorile mi le amintesc, stiu cum arata fiecare culoare, stiu cum arata natura", spune Silviu in timp ce atinge cu mina peretii Mitropoliei.

Citeva minute in pielea lui Silviu

Pe Silviu l-am cunoscut in urma cu o saptamina, pe 8 octombrie, pe b-dul Stefan cel Mare, cind cei de la Facultatea de Fizica si Sport isi desfasurau una dintre activitatile unui proiect european, prin care promozeaza miscarea, iar atunci acesta era dedicata persoanelor cu dizabilitati. Dintr-un privitor pasiv am devenit un jucator activ, si doar pentru ca in multimea ratacitoare l-am vazut pe Silviu. Era pe cel de-al doilea teren, unde se juca goalball (n.r. sport pentru nevazatori). Am vrut sa fiu in locul lui, sa-l inteleg, sa-l ajut, sa-l pretuiesc si prin el sa vad lumea in tonuri mai calde sau, pur si simplu sa vad. Mi-am pus genunchiere, cotiere si o esarfa in jurul ochilor si m-am asezat in capatul opus al terenului. Doua echipe formate din cite trei membri stateau in forma de triunghi, cu miinile pe marcajul pe care nu aveam voie sa-l depasim. Cind nu am mai vazut nimic am fost invaluita de panica, imi era parca si greu sa respir si erau deranjante vorbele celor pe care nu-i puteam vedea. Daca Silviu putea asculta toate indicatiile de pe margine, din orice directie ar fi venit ele, eu abia reuseam sa-mi desprind miinile de asfalt. Am avut prima minge a reprizei, o minge plina de clopotei, s-o aud cind se indreapta spre mine. Abia m-am ridicat in picioare sa-i fac avint pina la mijlocul terenului, auzisem ca eram cit pe ce s-o trimit in ofsaid. Mi-a fost data din nou si cineva din partea cealalta a terenului a prins-o. Nu stiu daca a fost Silviu sau ceilalti doi adversari, orbi pret de citeva minute ca si mine. Stiam de dinainte sa am esarfa la ochi forma terenului, oamenii care erau in preajma, locul in care se afla arbitra, dar sub apasarea valului de pe ochi, nu puteam sa-mi dau seama cind vocile lipsite de fete strigau „stinga" sau „dreapta", eu unde ar fi trebuit sa ma indrept. Prima minge mi-a trecut pe sub mina, a doua s-a oprit de genunchiul meu tremurind. Intr-un final am reusit sa percep sunetul mingii care se indrepta spre mine. Cu greu am prins-o si corul de aplauze de pe margini mi-a dat curaj. In continuare nu vedeam si toate celelalte simturi treceau printr-o anestezie generala. Ma gindeam la toti cei care poate se uitau atunci la mine, care in ochii mei erau un negru general. Toate momentele de efemere nemultumiri s-au spulberat odata ce mi-a revenit vederea si am vazut zimbetul lui Silviu. Se ridicase in picioare cind fluierul de final s-a auzit si astepta calm sa vina cineva la el. Dupa citeva minute stia cine sint, ce fac, de unde vin, spre ce ma indrept. A incercat cu greu sa scape de echipament si cind am vreau sa-l ajut o persoana care s-a prezentat ca fiind „un fel de tata", mi-a facut semn sa-l las de unul singur, „ii dezvolta autonomia", spune acesta cu o voce parinteasca. „Intr-adevar, atunci cind iti acopera cineva ochii, este greu. Noi, nevazatorii, dam mai multa importanta sunetelor din jur, interpretam si intrebam. Eu unul sint foarte curios cind aud un sunet nou, intreb daca nu-mi dau seama. Asa a fost si cu vocea ta, cind o asteptam pe doamna profesoara", spunea Silviu.