Povesti zguduitoare despre denominarea din 1947

Leul greu care si-a facut vineri intrarea spectaculoasa pe piata stirneste
amintiri neplacute persoanelor mai in virsta, peste care, de-a lungul anilor,
s-au mai intilnit o data leii noi. De trista amintire ramine stabilizarea din
1947. Atunci, 20.000 de lei vechi au devenit peste noapte un leu greu.
Daca peste taierea zerourilor oamenii au putut sa treaca mai usor, ei nu s-
au putut impaca cu faptul ca fiecare cetatean nu avea dreptul sa schimbe
decit 5 milioane de lei. Fara ca aceasta sa fie o figura de stil, atunci banii
stateau pe marginea drumului. La propriu. Nimeni nu-i lua, pentru ca nu
avea ce face cu ei. „A fost o adevarata nebunie. Nimeni nu a stiut nimic.
Oamenii au aflat doar ca au la dispozitie trei zile in care pot schimba leii
vechi pe lei noi, in suma limitata. Au fost oameni care au innebunit peste
noapte sau care s-au sinucis vazindu-se saraci lipiti pamintului. Puteau sa
aiba in casa saci intregi sau cosuri intregi de bani, ca nu mai aveau ce sa
faca cu ei. Cred ca, timp de vreo luna dupa stabilizare, puteai vedea pe
marginea drumurilor saci intregi de bani care nu mai interesau pe nimeni
sau oameni care dadeau foc la mormane intregi de hirtii de un milion de
lei. A fost o nebunie premeditata. Era prima lovitura pe care comunistii
urmau sa o dea capitalismului. Toti trebuiau sa o ia de la inceput si sa fie
egali in averi”, isi aminteste generalul in rezerva Traian Popescu, pe care
stabilizarea l-a prins tinar ofiter la garnizoana Roman.
Numai ca, asa cum se intimpla intotdeauna, au fost si oameni care, asa
cum se spune in limbajul din zilele noastre, „s-au descurcat”. „Mai ales
negustorii, cei care aveau bani multi, se intelegeau cu oamenii nevoiasi,
care nu aveau 5 milioane de lei sa-i schimbe, si le dadeau bani sa-i
schimbe in numele lor. Dupa aceea, banii erau impartiti si toata lumea era
multumita. Cei care aveau averea investita in aur, in bijuterii sau in afaceri
cu terenuri si case nu au avut prea mult de pierdut”, a spus generalul
Traian Popescu, care isi aminteste de oameni de la tara, peste care
stabilizarea a venit cind tocmai vindusera la tirg animalele.
Au ramas cu curtea goala si cu saci de bani la care nu le raminea decit sa
le dea foc sau sa-i foloseasca pe post de hirtie igienica. Dupa stabilizare a
urmat o perioada tulbure, in care nici negustorii si nici cumparatorii nu mai
stiau preturile. Toate se vindeau la mica intelegere. Cei care stiau sa
negocieze au avut cistig de cauza. „Imi amintesc ca am cumparat, in acea
perioada, o haina de blana pentru sotia mea, cu 500 de lei. Dupa vreo doua
luni, cind se asezasera preturile, aceeasi haina de blana costa 7.000 de lei.
Nu mi-as fi putut permite, cind salariul meu era de 1.500 de lei”, isi
aminteste generalul Popescu.
Spre deosebire de schimbarile de acum aproape 60 de ani, denominarea
din 2005 nu a stirnit valuri. Pe 1 iulie, prima zi in care leul nou ar fi trebuit
sa-si intre in drepturi, romascanii nu au reusit sa-l vada decit la televizor. La
piata sau la magazin, comertul s-a facut tot pe lei vechi. „Numai daca vine
Basescu sa cumpere de la noi o sa avem si noi lei noi, ca el are. Leii noi ii
stim numai din poza”, au spus citiva dintre lucratorii comerciali romascani,
fara sa fie speriati, insa, de aparitia leului, care si-a pierdut noaptea trecuta
patru zerouri din coada.
Doctorul Octav Clocotici isi aminteste ca denominarea sau
stabilizarea din 1947 a fost, de fapt, un mare crah financiar, la
vremea respectiva, si ca multi oameni au pierdut agoniseala de-o
viata. „Practic, stabilizarea a fost o nationalizare. Eu aveam vreo
16 ani pe atunci, iar stabilizarea a venit in momentul in care murise
bunicul. Desi aveau bani strinsi pentru inmormintare, dupa ce au
schimbat banii, acestia nu au mai ajuns nici de luminari. Tatal meu,
care era notar, a trebuit sa imprumute bani, pe care i-a dat inapoi la
primul salariu. Atunci oamenii au pierdut foarte multi bani. Se luau
bani cu cosarca, lumea le dadea foc, pentru ca nu mai aveau ce
face cu ei. Stiu ca, din vinzarea a doua vaci, o familie a mers in
excursie la Paris si Londra, cam asa era valoarea banilor. A doua
denominare, cea din 1952, a fost mai blinda. Eram tot elev si ma
aflam intr-o excursie. Dupa ce vizitasem Radautiul, denominarea
ne-a prins la Vatra Dornei. Tatal meu imi daduse o suma destul de
mare de bani de cheltuiala. Atunci, conducatorul grupului a anulat
excursia si ne-am intors acasa. Cu banii pe care ii aveam, nu am mai reusit
sa imi cumpar decit o sapca”, isi aduce aminte doctorul
Clocotici. (Cosette ZANOCEA, Emilian PAL)