A muri din delicatete

Cum sint plecat de mai bine de doua saptamini din Iasi, am avut ragazul de a reciti cu nesat jurnalul poetului adevarat care a fost Aurel Dumitrascu, Carnete maro; este vorba de o confesiune tensionata, strabatuta de la inceput de un incapatinat presentiment al mortii, marturisind despre o existenta predispusa la a se feri cu discretie de tapajul general in nisele securizante ale cartii (nu intimplator al doilea volum al autorului, cel mai bun, de altfel, se numea Biblioteca din nord). Daca insemnarile din primii ani constituiau un jurnal al vietii, cu tot ce inseamna aceasta, de la iubiri demente, la lecturi esentiale si exuberanta prieteniilor, ultimele zeci de pagini pot fi percepute ca o sceptica pregatire pentru moarte. El inregistreaza ultimele notatii ale celui care a fost Aurel Dumitrascu, nu numai un poet de prim raft al generatiei ’80, ci, se vede astazi limpede, un om de o verticalitate exemplara, desi fragil, fizic si psihic, precum un cristal. Citeva observatii generale, inainte de a trece la radiografierea acestor ultime insemnari diaristice: mai intii, ceea ce poate atrage atentia, chiar si la o lectura grabita, este faptul ca "spovedania" nu se face in mod firesc, la persoana intii, ci, paradoxal, la persoana a doua; autorul se dedubleaza, parca: cel care se apleaca asupra paginii si judeca faptele si trairile diurne isi cistiga, astfel, un statut independent. Semn al fictionalizarii discursului intim, procedeul genereaza efecte fericite in ordinea litera(tu)ritatii scriiturii.

Boala ii prilejuieste acestui poet maudit un alt pretext al detasarii de propria persoana; se instituie un sentiment acut de instrainare, care dicteaza reflexii dintre cele mai crude, mai curajoase (caci, stim de la Steinhardt, in fata mortii singurul curaj posibil este cel fizic): "E foarte grav ce ai? O sa scapi? Un imperiu de nedumeriri, o «delasare» zilnica. Uneori ai sentimentul ca nu-ti mai apartii, ca nu te mai poti stapini. Si nu moartea, in greata ei imensa, te sperie, ci venirea ei prea grabita, aroganta ei. Ii privesti pe cei din jur si gindul ca poti sa mori inaintea lui Ceausescu te enerveaza peste masura".

Se imbina, in aceste rinduri, cele doua obsesii permanente ale jurnalului ultimilor doi ani: iminenta sfirsitului si coplesitoarea absurditate, ubuesca, a comunismului. Aurel Dumitrascu respingea din toata fiinta sa aberatia ultimelor zbateri brutale ale dictaturii, opozitia sa, dincolo de unele gesturi barbatesti, de fatisa disidenta, imbraca forme ontologice. La un moment dat, ajuns la limita suportabilitatii (o dubla limita, cea a trupului, care indura hachitele unei pe atunci nediagnosticate maladii si a spiritului revoltat pina la extrem de grotescul vremurilor), ideea mortii i se pare salvatoare, chiar daca nedreapta in acelasi timp; extinctia ar fi, oricum, mai fireasca decit un simulacru de viata dusa in lipsa libertatii: "Nu mai poti avea «intelegere» pentru ceea ce se intimpla. Si daca intelegerea inseamna moarte, atunci e de preferat moartea".

Asa stind lucrurile, devine explicabila profunda dezamagire care, nu dupa multa vreme, a inlocuit firescul entuziasm al scriitorului imediat dupa decembrie 1989. Adnotarile sale devin ele insele din ce in ce mai lipsite de vlaga, tradind un dezgust total, un sentiment al zadarniciei care ii dicta sa incheie orice forma de manifestare a spiritului. Prestanta morala a omului Aurel Dumitrascu se manifesta, in aceasta perioada, in publicistica patimasa in care isi risipeste ultimele farime de energie. In contextul atit de viscos al lui 1990, vocea sa constituia o oaza de luciditate, de onestitate, inabusita, din pacate, in pisla lipsei de discernamint a celorlalti, dar si un inconfortabil deget acuzator la adresa disidentilor de mucava: "In sistemele totalitare, adaptabilitatea este aproape sinonima cu libera consimtire la conditia de sluga. (…) Tot ceea ce catalogam drept curaj nu-i decit o disperare care nu-si mai poate stapini limitele".

Sint cuvinte scrise cu certitudinea ca nimic nu mai era de pierdut. La foarte putina vreme dupa aceea, moartea a cazut ca o cortina grea, dupa un spectcol dramatic. Erou atipic, invins de viata, poetul Aurel Dumitrascu a murit, printre altele, si dintr-o imensa delicatete.

In lumea literara moldava, un astfel de personaj, de o moralitate exemplara si cu un talent real, nu scrisnit, fortat, ar fi insemnat o gura de ozon intr-un peisaj din ce in ce mai imbicsit…