Al. Paleologu sau agentul Marin Oltescu?

Cu riscul de a relua citeva din idele de saptamina trecuta, aduc in discutie un caz complex, al colaborarii lui Al. Palelogu cu Securitatea. Acesta face si subiectul unei consistente si abia aparute biografii semnata de Tudrel Urianu si intitulata inspirat Vietile lui Alexandru Paleologu.

Acest aspect reprezinta, de altfel, si partea cea mai interesanta a biografiei realizate de Tudorel Urian. Acesta scoate la lumina documente necunoscute din arhivele CNSAS si, mai ales, nu denatureaza lucrurile. Pune degetul pe rana atunci cind este cazul, nu triseaza si nu „romanteaza" unele fapte reprobabile. Nu merge doar pe mina "pacientului" sau, nu inventeaza scuze cusute cu ata alba, in fine, nu duce discutia in zona unui retorism eufemistic care se poarta la noi in asemenea situatii. Dar, pe de alta parte, nici nu devine un justitiar obtuz, care sa nu mai tina cont de context, care sa sacrifice nuantele si sa dea verdicte in alb si negru. De regula, aceste doua atitudini domina la noi dezbaterile publice despre vinovatie, compromis, culpa morala etc.

Ei bine, in acest context, Tudorel Urian este un apolinic, un om al echilibrului. El nu ezita sa compare, de pilda, doua "solutii de supravietuire" total diferite: cea a lui Nicolae Steinhardt si cea a lui Al. Paleologu. In timp ce primul a refuzat categoric orice forma de colaborare cu oficialitatile, in timp ce a riscat si a patimit, ascunzind adevaruri evidente, doar pentru a-si menaja prietenii, autorul de mai tirziu al Spiritului practic "si-a recunoscut greselile in gura mare, s-a cait in fata anchetatorilor, s-a lasat reeducat, a semnat «pactul cu diavolul», a facut apologia marxismului printre colegii de suferinta, infruntind privirile lor scirbite sau doar ironice si chiar a scris doua articole pentru revista «Glasul patriei» in care (…) i-a facut zob pe Emil Cioran si Mihai Villara". Nimic mai adevarat, dar care ar trebui sa fie atitudinea noastra, astazi, fata de asemenea fapte, oricum marturisite din proprie initiativa, nu "deconspirate" de cine stie ce jurnalista? Avem dreptul de a acuza lipsa eroismului? Ce anume ne-ar legitima? Sigur, nu neg ca lucrurile trebuie cunoscute; dimpotriva, adevarul trebuie elucidat, dar in toate aspectele sale; la noi insa tortionarii sint protejati, iar victimele lor, care nu au avut taria de a deveni martiri, sint improscate cu urdori. Urian nu pacatuieste astfel.

Dar cit de departe a mers acest pact cu Securitatea? O prima tentativa de recrutare dateaza din 1956 (pe care eseistul nu o pomeneste niciodata, dar de urma careia da Tudorel Urian in arhivele CNSAS, iar "subiectul", desi s-a comportat "corespunzator", a fost parasit, pentru ca nu prezenta interes. Dupa ce afiseaza in timpul interogatoriului o atitudine de "cooperare rezervata", dupa ce trece cu demnitate prin anii de puscarie, Paleologu da semne tot mai insistente ca "este reeducat si ca a ajuns sa creada cu adevarat in valorile promovate de noul regim". Asupra acestui aspect se revine in mod repetat in carte. In confesiunile facute lui Stelian Tanase, fostul detinut accepta deschis ca a devenit procomunist "in mod sincer, dar idiot"; mai mult decit atit, din rapoartele dosarului care il priveste rezulta ca era destul de zelos si in convingerea celorlalti colegi de detentie. Asa stind lucrurile, nu avea cum sa nu intre in vizorul "organelor competente". Racolarea are loc in 1963, la penitenciarul din Botosani. In referatul de cooptare ca agent, ofiterul de securitate care instrumenteaza cazul se arata incintat de "entuziasmul convingerilor sale procomuniste si energia neobisnuita utilizata pentru a le disemina printre ceilalti detinuti" (cuvintele lui Urian, fireste) si propune recrutarea lui ca agent de influenta, nu ca simplu informator. Zis si facut. Al. Paleologu primeste numele conspirativ "Marin Oltescu", care i se schimba atunci cind, dupa eliberare, i se schimba si obiectivele, in "Alexandru".

Cit rau a cauzat activitatea de informator a lui Paleologu altora? Aceasta este intrebarea pe care nu o ocoleste Tudorel Urian, dupa cum nu o ocoleste nici impricinatul. "Toate informatiile pe care le-am dat au fost facute in asa fel incit sa ramina fara efecte", spunea acesta. Cercetind documentele din arhivele CNSAS, reproducind unele note informative cu privire la N. Steinhardt (cel care, atentie, i-a incredintat manuscrisul Jurnalului fericirii, desi prietenul sau nu ii ascunsese pacatul care-i apasa constiinta), Tudorel Urian ajunge la aceeasi concluzie. Nu e vorba de nici un parti-pris: documentele puse pe masa chiar sustin aceasta concluzie. Biograful se poate cel mult bucura ca asta rezulta din dosarele agentului Marin Oltescu, dar nu poate denatura documentele si nici nu incearca sa le rastalmaceasca in vreun fel.

Tudorel Urian descopera insa, scotocind prin arhivele CNSAS, o alta fateta a acestei tragice experiente: daca prin raspunsurile date la interogatorii si prin notele sale informative Paleologu s-a ferit cu inteligenta sa cauzeze vreun neajuns cuiva, el a afectat involuntar destinul unor prieteni. Si chiar in mod decisiv. Cum? Vorbind deschis cu partenerul de celula, Mateovici Dusan, care nu a intirziat sa raporteze totul la Securitate. Cam tot ce spune Paleologu se intimpla apoi: sint arestati si Marieta Sadova, si Mihai Radulescu, care se si sinucide in timpul interogatoriilor. Pus in fata acestei descoperiri, uimit parca, Urian nu ezita ca comenteze: "Cert este un lucru: daca ar fi citit notele informative ale lui Mateovici Dusan, Alexandru Paleologu ar fi trebuit sa aiba o mare problema de constiinta". La urma urmelor, un prieten se sinucisese… Intrebarile nu au cum sa intirzie prea mult: "Cit de mare este vina lui in acest caz cu final tragic? Cred ca nimeni dintre cei care nu au trait experiente comparabile nu are dreptul moral sa il judece". Absolut de acord. E o concluzie care ar trebui reamintita mult mai des astazi, cind, instalati confortabil in fata monitoarelor luminoase, diversi jurnalisti savureaza placerea de a mai descoperi o biata victima strinsa cu usa si constrinsa sa comita lucruri care nu ii fac onoare. Vinovatiile sint particulare, par a spune acesti procurori morali, in vreme ce regimul de teroare este scuzat conform unei logici strimbe a lui "asa au fost vremurile".

Al. Paleologu a murit cu maxima demnitate, nu uita sa consemneze Tudorel Urian. Este semnul unei impacari cu sine a celui pe care soarta si istoria l-au aruncat in situatii nedrept de dificile, din care a iesit, in cele din urma, cu sufletul si constiinta salvate. De aceea, cred ca biografia aceasta are meritul de face dreptate unuia dintre cei mai sarmanti intelepti pe care cultura noastra i-a avut vreodata.