Anti-cinema

L-am vazut pe facebook, cind un friend a postat Paris Hilton by Jonas Mekas. Pe ea o stiam. El, un batrin care isi filma fata buhaita cu minidv-ul, in timp ce vorbea despre ce inseamna sa te razgindesti. In ziua cu pricina, Paris era in gura ziarelor pentru ca se razgindise. Si ce e rau in asta? Jonas a citit in Kaballa despre definitia raului: lucrurile care nu se misca nu se transforma, asa ca o crede pe Paris. Pentru el, Paris are credibilitate in razgindire. Daca n-ar fi aparat-o la fel de intelept si pe Britney Spears, probabil ca n-ar fi ajuns atit de cunoscut pe youtube, insa Jonas Mekas e foarte inteligent. De la Paris Hilton la Kaballa nu e decit un pas, iar prejudecatile pe care se sprijina jurnalismul de scandal sint aceleasi pe care le-a avut de infruntat Jonas in toata viata lui de avangardist. Neserios pina la capat, batrinul trece de la ironie la credinta asumata in aceeasi fraza. Cuvintele le recita ca intr-o mantra, incanteaza; cind isi pierde sirul, face o mica pauza, asteapta sirul. Fata lui exprima o cautare continua in fata camerei prietene.  

In toamna lui 2006, Jonas s-a hotarit sa faca 365 de filmulete pentru iPod-ului video scos de Apple. Denumit 365 Days, proiectul poate fi vizionat in intregime pe site-ul lui, jonasmekas.com, si fragmentar pe youtube. Incepind cu 1958 insa, actualul octogenar fusese redactor-sef al revistei Film Culture, apoi – printre initiatorii Cooperativei Realizatorilor de Film (Film-Makers’ Cooperative) si ai Cinematecii Realizatorilor de Film (Filmmaker’s Cinematheque) din New York.  Devenita ulterior Anthology Film Archives, institutia a ramas una dintre cele mai mari si mai importante arhive a filmelor de avangarda. Alaturi de Stan Brackhage sau Kenneth Anger, Jonas a facut parte si din curentul de film experimental New American Cinema. In 1970, in cadrul Anthology Film Archives, a inceput sa lucreze la proiectul Essential Cinema, care punea laolalta un canon al lucrarilor cinematografice apropiate de arta si vazute ca arta; scop ultim – includerea filmului de avangarda in repertoriul si categoriile generale ale cinematografului. Trecutul lui Jonas Mekas pare mult mai mare decit prezentul din 365 Days. A scrie despre el strict din perspectiva prezentului inseamna insa a-l cunoaste doar pentru ca mi se pare contemporan acum, mai mult decit atunci, cind nu traiam.

365 Days incepe cu Luni, 1 ianuarie 2007:

"Petrarca a facut o lista cu cele mai frumoase 60 de femei din Florenta, notind printre ele si numele femeii pe care o iubea. Lui Petrarca. Petrarca a scris 365 de poeme, cite unul pentru fiecare zi a anului". Mekas isi termina video-urile intr-un carton desenat cu o creanga de primavara inflorita. E el intr-un performance, recitativ la microfon pe scena, prim-plan, e o filmare. Ce e? Un film, un video, un performance filmat… De 60 de ani in America, vorbeste engleza cu accent strain puternic, e un strain cu palarie in public.

Jonas Mekas n-are nici o metoda cinematografica in afara de filmul-jurnal; poate doar sa se asigure ca nu tine camera prea drept, prea stabil. Camera este o parte o corpului sau, se misca la fel de natural ca si bratul care o tine, nu mai stabil, nu mai drept. Filmeaza cind are chef, ce vrea. A facut home-movies toata viata, despre el si cei din jur. Nu a incercat sa mimeze profesionalismul, insa a montat tare, uneori la 12 fotograme, pentru a vedea realitatea dintre taieturi. In 365 Days apare mai rar in prim-plan, comentind, dar aceste momente sint clare ca interes – comentarii despre arta, despre Britney. Din afara, poate fi cu usurinta citat direct, pentru ca e deseori memorabil. Sa-i descrii video-urilor inseamna sa surprinzi spiritul Fluxus (curent artistic din anii 60-70), spontaneitate, umor, arta ca actiune de orice fel.

Ma uit pentru ca e Jonas Mekas, stramosul youtube-ului, care nu a facut doar 365 Days, ci si lucrari "serioase", video-uri biografie personala extinse catre 4-5 ore, proiectate in functie de rabdarea publicului. Pentru cine a vazut Tarnation (Jonathan Couette), de exemplu, Lost, Lost, Lost (1976) ii va strica impresia de noutate nouazecista. Jonas Mekas si-a montat jurnalele video dintre 1949 si 1963, perioada incluzind imigrarea acestuia in America si inceputurile implicarii sale artistice alaturi de Allen Ginsberg, Andy Warhol sau Salvador Dali. 

In relatia sa cu camera de filmat, Jonas Mekas reda impresia intimplarii imediate si intime, a carei prezentare tel-quel i se pare infinit mai importanta decit stapinirea tehnicilor cinematografice. E vorba despre el, despre sotia lui, copii si prieteni. E genul de demers care provoaca reprosuri: "Si eu pot sa fac asta, oricine poate". Foarte bine, zice Jonas, fa, te provoc. Nu e usor sa fii turist!