Avocatii poporului

Nu „avocatul poporului", demnitate pe cit de ezoterica, pe atit de obligatorie in democratie, si nici „avocatul diavolului", persoana insarcinata sa conteste meritele celui propus pentru canonizare.

Nu.

Ci consistenta categorie a celor ce se simt obligati sa vorbeasca in numele altora. Culmea, fara a fi platiti pentru asta.

Motivul e declansat de momentul in care, intrind intr-un butic alimentar, dau peste discursul unuia din… avocatii poporului. Excitat de campania electorala, individul – de altfel pus la cravata (fiind portar la Filarmonica!) – se crede dator sa ne aduca la cunostinta care dintre candidati e inger si care diavol, care e cu cei multi si napastuiti si care e un burghez nesuferit. Patima vorbitorului e una nu prea noua, desi credeam ca disparuse dupa caderea comunismului.

Nu.

Pina una alta, iritat cumva de elocinta de ocazie, ii si spun… propagandistului ca are, in fond, drept de vot si ca-si poate vota nestingherit preferatul (stiu care!), fara sa trancaneasca public. Amuteste, dar simt cum imi trimite, vizual, mesajul lui de antipatie pentru cel ce i-a inchis gura.

Mai simt, de altfel, in individ rica pentru cel ce i-a furat placerea de a lua cuvintul, ca al’dat, in sedinta de partid sau de sindicat, a vorbi adica in numele celor multi si simpli. In fond, profitorii vechiului regim, supusi acum unei alte ordini democratice, pe care, la urma urmei, nici nu o intelege, nici nu-i plac. Era, vorba ceea, mai bine inainte, cind ne fusese servita lectia leninista a celeilalte… democratii, cind o tara intreaga, cindva componenta a Europei civilizate, era supusa opresiunii de import moscovit. Individului primar revenindu-i misia de a domina total. Aparat fiind de oribila goanga a asa-zisei democratii de partid. In care indivizi primitivi, ocrotiti de sistem, decideau in numele unei dogme venite cu tancurile. Masa proletara era indemnata (demagogic, fireste) sa se implice in grandiosul proces de transformare a omului. Adica – zicem acum – de indobitocire generalizata si de institutionalizare a acestei indobitociri. Individul cu rosu carnet de partid putea fi lesne recunoscut, daca il juxtapuneam celui ce rezista eroic inregimentarii si facea eforturi enorme sa-si pastreze fiinta necontaminata de leninismul autohton.

Sistemul piramidal al dictaturii de dupa razboi, perfectionat de la an la an, se baza – dincolo de sfera de sus a nomenclaturii – pe o armata masiva de activisti cu salariu in regula, de fapt agenti informatori, aflati cot la cot cu cei din masa informa – predominant proletara – practicind acelasi minim limbaj primitiv cu cel al supravegheatilor.

Imi amintesc de anii cind Uniunea noastra de creatie era monitorizata, punctual, de un tovaras de la judeteana – cu pix si carnetel – care stia una si buna: sa ne indemne a merge in fabrica si a asculta sugestiile – creative – venite din partea omului muncii. Responsabil si cu acest soi de activitate. Va imaginati ce puteam auzi din gura celui ce – leninist vorbind – avea rolul de a indruma pe creator sa cunoasca viata, adevarata viata.

Cita amara (dar si vesela) ironie in ipostaza aceluiasi fost activist cu propaganda, plimbindu-si acum – burghez – ciinele in parc! Si uitindu-si definitiv limbajul de lemn cu care ne fragezea.

Limbaj nedisparut, iata, si personificindu-se in individul emblematic din buticul alimentar. Simtindu-se, acesta, responsabil cu indemnul de a vota partidul ce-l satisface plenar.

A propos, ma topesc dupa sapca lui Iliescu de duminica seara, cea de comisar al poporului.

Voila.