Banderola alba

In mod normal, as fi asteptat ca Das weiße Band (The white ribbon/Banderola alba) sa ajunga mai intii in cinematografe, dar au trecut deja noua luni de cind Michael Haneke a luat din nou Palme D’Or-ul; avind in vedere ca simbata, 20 februarie a.c., cinematografia romaneasca a primit noi premii la Berlin, materia proaspata de comentat va sterge in curind materia veche de 9 luni.

Atractia principala a Banderolei albe este autorul ei si abia apoi premiul cel mare. In ultimii 20 de ani, regizorul austriac Michael Haneke si-a plimbat spectatorii prin cele mai diverse unghere ale alienarii urbane, iar daca vreodata cineva s-ar incumeta sa organizeze o noapte a devoratorilor de Haneke, as vrea sa revad urmatoarele, in progresie tematica: Benny’s Video (1992 – pustiul pasionat de video-uri violente isi omoara o colega, fiind apoi protejat de parintii intelegatori), Funny Games (1997 – o familie din clasa de mijloc este torturata fara nici un motiv de doi tineri politicosi), Code Inconnu (o actrita franceza – Juliette Binoche, o mama romanca – Luminita Gheorghiu – si un profesor african pentru surdo-muti se intersecteaza tematic in aceasta privire asupra unei lumi xenofobe, fragmentate si lipsite de compasiune), Pianista (2001 – Marele Premiu al Juriului la Cannes, Isabelle Hupert interpreteaza o profesoara de pian sado-masochista, incapabila de orice sentiment), Caché (2005 – Cel mai bun regizor la Cannes – o familie din clasa de mijloc primeste prin posta o serie de casete video care demonstreaza ca sint urmariti permanent fara stirea lor – un film despre o vina din trecut si repercursiunile acesteia asupra familiei).

Noaptea devoratorilor de Haneke e gata si inca n-am vazut Banderola alba.

Pe seara, cu un prospat cod moral implintat in ceafa, observam ca Haneke se retrage/evolueaza in alb/negru spre o poveste de epoca, prima lui reconstituire cu costume. Ne aflam in anul Domnului 1918 si o voce din off ne spune ca urmeaza sa fim martorii unor evenimente care au afectat viata satenilor dintr-un catun nord-german. "Acum" batrina, vocea isi reaminteste copiii din sat, familiile lor si chiar propria tinerete in persoana dascalului timid, ochelarist, martor. Actorii au fetele stramosilor din fotografii, fizionomii aparte prin ne-estetizare mediatica, frumusetea fetelor de demult, altfel, stralucind singure deasupra rochiilor/jiletcilor inchise pina-n git. Satul e protestant, biserica veche strajuind in centru ca intr-un dorf sasesc parasit in Ardeal. Copiii alearga in grup catre dascal, catre tatal-preot, spre scoala, la joaca. Flacaii cosesc in cete, doi cite doi si iarasi doi in spatele lor.

Stilizata prin alb-negru, mica viata in comun se imparte in episoade de descoperire si reactie la o serie de incidente bizare. Intr-o zi, doctorul satului isi fractureaza bratul dupa ce calul sau se impiedica de un fir intins intre doi copaci. O taranca moare prestind munca suplimentara in serviciul baronului; unul dintre copiii baronului este batut salbatic in padurea mosiei; copiii preotului-paroh intirzie la masa de seara, fiind obligati, drept pedeapsa, sa poarte la incheietura o banderola alba – memento al inocentei in pericol. Moartea tarancii si molestatorul de copii se confunda ca agenti ai unui rau de neindentificat, iar odraslele ramase par sa preia modelul violentei. Inexplicabilele incidente devin ocazie de predica duminicala, preotul-paroh avertizind comunitatea asupra raului infiltrat.

Cu aceeasi austeritate a emotiilor in surdina demascate in violenta goala, Haneke caracterizeaza episodic grupuri familiale tarate, o comunitate guvernata de legi drastice in care transgresiunea este cu atit mai grava. Imaginea pacatului in mediul protestant provoaca reactii sanguine, inumane, pe care regizorul le foloseste pentru a-si construi o teorie a marilor conflagratii europene. Ne aflam in anul Domnului 1918 si satul destabilizat primeste vestea ca arhiducele Franz Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Desi faptic nu poate exista o legatura intre incidentele rurale si primul razboi mondial, brusca acumulare de energie negativa care invrajbeste oamenii de la sat la continent e o interpretare neo-spiritualist contemporana, proba a intuitiei lui Haneke. Aici nu e vorba doar de un film, e o citire istorica bazata pe fapte mici si groaznice pe drumul dintre scoala si biserica, in tensiunea dintre paternitatea religioasa si atractia razbunarii.

Anul trecut, putin mai spre primavara, aflam ca Haneke are un nou film in competitie la Cannes. Pe net, Banderola alba provoaca zilnic sute de down-load-uri ilegale, incriminind neincrederea distribuitorilor in publicul roman.