Barometre de toleranta

Cu citiva ani in urma, am fost vecin de compartiment, intr-o calatorie mai lunga, cu un renumit profesor de psihologie sociala din Romania. Am vorbit vrute si nevrute, pentru a face nesfirsitele ore de leganare pe calea ferata ceva mai suportabile. Pe linga diverse tehnici si metode de investigatie, specifice domeniului sau, profesorul mi-a vorbit si despre modul de alcatuire a asa-ziselor chestionare de opinie publica, in legatura cu a caror obiectivitate eu imi exprimasem serioase rezerve.

"De pilda", argumenta distinsul meu companion de voiaj, "din toate sondajele noastre de dupa 1990, se desprinde, cu certitudine sau cu obiectivitate, ideea ca romanii au o mare intoleranta fata de etnicii romi, intoleranta de citeva ori mai ridicata decit in cazul oricarei alte comunitati conlocuitoare". "Si cum ati procedat?", am zis eu cu neincredere. "Ati intrebat, pur si simplu, subiectii ce parere au despre tigani: foarte buna, buna, satisfacatoare, rea?". "Da", a replicat interlocutorul meu dezarmant de sincer. "Haideti, domn’ profesor", m-am amuzat eu brusc, "sa nu-mi spuneti ca toti respondentii v-au informat, plini de onestitate stiintifica si sociala, ca au o opinie rea despre romi!". "Nu, nicidecum! Cei mai multi au afirmat, dimpotriva, ca au o opinie buna ori satisfacatoare vizavi de ei". "Pai, si atunci cum ati dedus intoleranta?". "Simplu", a continuat psihologul. "Aceasta e, in realitate, intrebarea fara miza psihologica, de pregatire asa-zicind. Abia urmatoarea pune, cu adevarat, degetul pe rana. Chestionarele spun mai departe, de regula, asa: Despre care romi aveti cea mai buna parere – cei din Canada, Anglia, Italia ori Romania? Impacat cu sine insusi de raspunsul tolerant de mai inainte si putin incurcat de trimiterile deviante ale noii intrebari, subiectul devine, intotdeauna, sincer aici. Romii din Romania ies, fara exceptie, la capitolul opinie negativa, aproape cu suta la suta, pe primul loc. Este ceea ce, in psihologie, numim barometrul departarii. Romanii s-au dovedit ingaduitori, si nu cred ca minteau neaparat, cu tiganii din alte tari – adica, practic, in raport cu un fenomen pe care nu il cunosc, abstract, inexistent pentru ei -, ajungind intoleranti fata de romii bastinasi, aflati in imediata lor vecinatate. Pe acestia i-ar fi dorit, in mod subliminal, se vede bine, disparuti".

Neindoios, discutia cu profesorul m-a pus pe ginduri, invitindu-ma sa accept ca virtutile liberalismului nu se masoara nici in vorbe, nici in farmec ideologic, nici in teorii politice sau juridice, ci – emit o inevitabila banalitate! – in fapte. Esti tolerant in masura in care iti asumi diferentele (chiar deranjante pina la un punct) din identitatea celuilalt, incercind sa depasesti barierele de comunicare. "Toleranta" celor ascunsi in birourile somptuoase ale institutiilor publice ori in camerele vilelor de protocol, cu inaderenta structurala la "munca in teren", e suspecta din start, ilustrindu-se adesea, vorba psihologiei sociale, drept una a "departarii".

Doar "apropierea" de realitatea cruda iti poate testa calitatea vocatiei liberale. Si intr-un sens, si in altul. Ca sa ma explic, voi adauga povestirii de mai sus inca doua scurte intimplari, absolut adevarate si ele. Prima se petrece inainte de 1989, intr-un mare centru universitar autohton – altul decit Iasul. O foarte impozanta doamna, profesor plin la limbi moderne, descendenta a unei familii locale extrem de prestigioase, cu chirurgi renumiti, artisti si chiar diplomati, a devenit prodecan al facultatii unde lucra. Se spune ca ar fi fost teribil de intransigenta cu aplicarea legilor si regulamentelor, nepermitind nici o ocolire a literei lor.

Auzind ca studentii filologi ar folosi resourile in camere (lucru interzis!), doamna prodecan s-ar fi repezit, intr-o seara, alaturi de o echipa cumplita de inspectori, in incinta unui camin academic. A descoperit, intr-adevar, mai multe resouri in functiune, dar nu a mai apucat sa reactioneze violent, deoarece a ramas inmarmurita de decor. Geamurile erau inghetate, toaletele nu functionau, pe pereti se scurgea apa, iar pe coridoare fugeau, din cind in cind, sobolani. Studentii zgribuliti stateau inghesuiti sub paturi murdare. Se pare ca doamna nu a scos nici un cuvint, a izbucnit in plins, iar a doua zi si-a dat demisia "din motive personale". Crescuta in lux, nu-si imaginase niciodata ca, in lumea noastra, s-ar putea trai atit de aproape de limita subumanului. Acesta ar fi cazul fericit, din care rezulta sensul pozitiv al barometrului psihologic de "vecinatate".

"Departarea" te tine, nestiut, in intoleranta, in timp ce "apropierea" te invata, prin exemplu, acceptarea alteritatii. Exista, din pacate, si modelul invers, pe care l-am observat eu insumi, nemijlocit, intr-o anumita situatie. Episodul respectiv m-a urmarit, prin conotatiile lui neasteptate, vreme indelungata.

In prima parte a anilor nouazeci, am fost vizitati, la Litere, pentru mai mult timp, de catre un lector (Fulbright) american, descins aici cu cinci copii mici si sotia insarcinata cu al saselea. Stephen era un lingvist remarcabil si o persoana prietenoasa. Venise insa cu un stereotip cultural – acela ca romanii i-ar, nu discrimina, ci de-a dreptul impila pe romi. Pentru el, pasoptista "dezrobire a tiganilor" nu avusese loc si, de aceea, ne privea pe toti cu un ochi critic.

Lunile au trecut si, dupa o calatorie la Bucuresti (la Ambasada americana), profesorul si echipa insotitoare fura pe punctul de a pierde trenul inapoi spre Iasi, in Gara de Nord. Fugeau disperati pe peron, cu multitudinea de genti, biberoane si alte accesorii dupa ei. Amabil, un tinerel masliniu – dotat cu carut de hamal – le lua calabalicul si incepu sa alerge el, in locul lor, catre vagon.

Ajunsi sus, transpirati si epuizati, dar petrecuti, suav, de pe peron, de bunul samarinean colorat, cu bezele si sfisietoare gesturi de despartire, Stephen & comp. descoperira, ingroziti, ca le lipsea geanta cea mai mica si totusi cea mai importanta, cu pasapoartele familiei si o mie de dolari verzulii. Din acea clipa, pe sufletul colegului meu american s-a pus o negura impenetrabila (intocmai ca pe sufletul lui Benito Cereno al lui Melville). Pina la sfirsitul stagiului, nu a mai scos vreun sunet despre romi si, nu stiu de ce, aveam senzatia, atunci cind eram cu el, ca se intuneca abrupt, precum cerul vara, numai zarindu-i pe strada. Fusese si el o victima a barometrului psihologic "de vecinatate". Iubise si aparase pe romul abstract, dintr-o Romanie confuza si fara identitate, si incepuse sa-l urasca – la fel de nepotrivit – pe tiganul din gradina proprie.

Nu mi-as fi amintit aceste lucruri, daca nu as fi fost frapat, in ultimele saptamini, de modul superficial in care Europa se raporteaza la ideea democratica. Dupa ce ne-au terorizat cu monitorizarile de discriminare ani in sir, iata ca apusenii se dezic ei insisi de regulile jocului liberal – desigur, ca urmare a apropierii de celalalt, un celalalt iesit din imateriala sa departare si devenit ametitor de prezent si concret! -, recurgind la deportari/expulzari de persoane, ce nu i-ar deranja, cred, din punct de vedere legal, nici pe Hitler ori pe Stalin.

Italia se afla in plina criza de autoritarism, iar Spania, Anglia si Germania, dupa cum declara, se vor grabi sa-i urmeze exemplul. Este o trista realitate europeana, care face chestionarul profesorului de psihologie sociala nu numai obiectiv, ci, prin excelenta, angoasant.