Black Pond

Programat in cadrul Zilelor Filmului Britanic, Black Pond e un film de fictiune care chiar aduce ceva nou, nemaivazut. E proaspat, absurd, nostim si o ia usor cu temele grele. Incepe intr-o conventie de fals documentar care era cit pe-aici sa ma respinga; prin suprauzitare, depozitiile false despre evenimente fictive si-au pierdut potentialul de surpriza: in Black Pond, e clar din primele cinci minute ca familia respectiva nu a comis nici o crima si ca interviurile luate personajelor fac parte din conventia de fals documentar (mockumentary, in engleza, de la to mock – a lua in ris). Trecind putin peste oftatul initial, filmul reuseste totusi sa captiveze destul de repede prin candoarea personajului central, cel pe care-l asteapta moartea anuntata. Pe domeniul rural al familiei Thompson apare un hoinar, un vagabond asemanator cu personajul lui Robin Williams din The Fisher King. Intre doua virste, cu barba si ochii mari, atrage atentia tatalui de familie prin blindetea, sensibilitatea si maniera directa in care vorbeste despre sentimente. Primul indiciu ca filmul ar avea ceva deosebit e joaca permanenta intre serios, impresionant si ironic. Conversatia dintre cei doi barbati pe malul helesteului negru contrapune un visator si un pragmatic impresionat, infricosat si in acelasi timp atras de adincimile vagabondului. In acelasi timp, ambii actori isi joaca rolurile exagerat, transformind efectul de hipnotizare in efect de comedie, subliniat si de interviul care curge pe fundal. Aceasta permanenta pendulare intre margini de abis emotional si autoironie caracaterizeaza intreg filmul, tinind spectatorul intr-un montaigne-russe imprevizibil. Din partea realizatorilor (in virsta de 25 de ani), optiunea de a nu renunta la ironie chiar si in tratarea celor mai sensibile teme dovedeste un nivel de asumare destul de ridicat al experientei prin definitie provocatoare a vietii.

Sigur, unele secvente merg doar pina la un anumit nivel cu reusita umorul sec, simtindu-se pe ici, pe acolo o anumita superficialitate. Aceasta insa dispare complet in optiunile de montaj si in varietatea efectelor speciale, fiind inlocuita de un permanent sentiment de surpriza. Black Pond pare sa nu fi auzit de regula coeziunii cinemtografice, fiind un amalgam de conventii si intentii, tinut impreuna de interactiunea familiei gazda.

Intr-un interviu, cei doi realizatori povestesc candid despre cum e sa faci un film de lung-metraj la 25 de ani: "Acum 3 ani am facut un scurt-metraj in care jucam doar noi doi, aveam un singur microfon si o singura camera. Am aratat filmul unei case de productie, le-a placut si au zis ca ne dau 50.000 de lire ca sa facem un lung-metraj. Am scris scenariul, am discutat cum sa ne descurcam cu bugetul oferit si-apoi casa de productie s-a razgindit si-a zis ca nu ne mai da decit 25.000 de lire. Am zis ca daca tot pregatisem totul, hai sa vedem ce se intimpla daca facem totusi filmul pe cont propriu, cu bugetul redus la jumatate. (…) Nu ni s-a parut ca exista un aspect in mod deosebit dificil la realizarea unui film. Totul e dificil. In fiecare zi de filmare se intimpla sa nu mearga ceva si atunci trebuie sa gindesti creativ, sa fii permanent atent si robust. E un exercitiu foarte bun de rezolvat probleme. Am incercat sa fim foarte exigenti cu noi insine si in acelasi timp deschisi la pareri din exterior vizavi de ce nu a functionat, sa nu tinem cu dintii de material doar din pretiozitate. Din pacate sau din fericire, asta a insemnat sa renuntam la aproape jumatate de film, astfel incit ajunseseram la un montaj de 45 de minute, care nu se incadra in nici o categorie. Asa ne-a venit ideea interviurilor, in care membrii familiei explica motivele care au dus la presupusa crima. (…) Noi credem in abordarea asta pozitiva, ca n-are rost sa astepti sa vina cineva sa-ti dea o caruta de bani sa faci un film. Bineinteles, trebuie sa ai ceva intuitie vizavi de scenariu si de ce anume vrei sa faci, care sint tintele si scopurile tale, insa se poate face, poti sa faci un film daca vrei cu adevarat."