Bulgakov si Vigotski – doua solutii, acelasi destin

Personalitati remarcabile, cei doi au fost contemporani si s-au confruntat cu aceleasi probleme generate de lumea lui Stalin: ura noii puteri impotriva intelectualilor critici, a  creatorilor de exceptie.

Scriitorul Mihail Bulgakov (1891-1940), nascut intr-o familie de intelectuali din Kiev, dupa studii de medicina si stagiu ca medic pe front si intr-o comuna de linga Kiev, se dedica literaturii si debuteaza stralucit cu doua nuvele, Diavoliada si Ouale fatale (1921). Are apoi un succes rasunator cu romanul Garda Alba, publicat intr-o revista si transformat in piesa de teatru, Zilele Turbinilor. Un adevarat triumf. Era comparat cu Cehov, piesa e considerata Pescarusul timpului sau. Desigur, in scurt timp incep atacurile criticii proletcultiste, i se reproseaza simpatia pentru „garda alba", distantarea ideologica fata de linia partidului si atitudinea „dusmanoasa". Cade in dizgratie. Nimic nu-l mai salveaza, nici abilitatea de a masca critica noii lumi,  nici chiar o  petitie catre Stalin si o scrisoare adresata guvernului sovietic. Nu mai este tiparit, nu mai este jucat, devine un proscris, e marginalizat, se simte distrus. Si moare in plina putere creatoare, la patruzeci si opt de ani. 

Mai putin cunoscut, psihologul Lev Semionovici Vigotski (1896-1934) s-a nascut si el intr-o familie din burghezia instruita, din fosta Bielorusie, a facut studii de drept si literatura la Moscova, iar in perioada 1918-1924 a predat literatura si psihologie. Viata i s-a schimbat atunci cind a elaborat o lucrare de psihologie care s-a bucurat de o recunoastere deosebita si i-a adus invitatia de a lucra la Institutul de Psihologie al Universitatii din Moscova. Timp de zece ani a facut  cercetari, a tinut prelegeri si a publicat pina cind a murit de tuberculoza, in 1934. Traind in timpul Revolutiei Ruse, schimbarea contextului social si cultural i-a oferit teren de studiu asupra dezvoltarii proceselor cognitive. El sustine ca intelegerea si dezvoltarea cognitiva individuala reprezinta un proces  determinat de mediul social care mediaza invatarea. Observind modul in care copiii rezolvau probleme care depaseau nivelul lor curent de dezvoltare, Vigotski lanseaza un concept revolutionar: zona proximei dezvoltari (ZPD).

Ambii, scriitorul si psihologul, au incercat sa gaseasca  rezolvari care sa faca acceptat scrisul lor de catre puterea bolsevica, in vremea prigoanei staliniste. Ambii au esuat, desi au gasit solutii originale de eludare a „vigilentei" razbunatoare. Au fost re-descoperiti dupa moartea lor si au devenit celebri. Minti sclipitoare, dar incapabile sa inteleaga ca tocmai aceasta calitate, inteligenta, le era fatala. Intr-o lume fara repere, inteligenta e un handicap, impiedica oamenii cu intelect redus sa se simta confortabil.

Bulgakov e receptat si caracterizat astazi ca un scriitor fantastic, lumea lui e haotica, halucinanta; credea – probabil – ca evadarea intr-o lume nebuna, anormala va insela cenzorii timpului, cu intelegerea lor limitata. Dar, de fapt, scrisul sau infatiseaza o societate care si-a iesit din titini, care a luat-o razna, care nu mai avea reguli de functionare. Observatiile sociale critice sint strecurate ca niste amanunte nesemnificative, dar ele identifica abandonul normativitatii functionale. Sa luam un esantion, Ouale fatale, nuvela care i-a adus recunoasterea initiala. Profesorului de zoologie Persikov „i-au luat trei din cele cinci camere", strada sa si altele sint rebotezate cu nume de revolutionari, nu mai are cu ce hrani vietuitoarele din laborator si acestea mor toate, „geamurile institutului inghetau tun" si faceau flori de gheata, isi tinea prelegerile la -5 grade, „scotind aburi pe gura". La citeva pagini profesorul sau alt personaj trece pe linga Catedrala Mintuitorului, simbol al vechii societati, care a si fost darimata la citiva ani dupa aparitia nuvelei. In aceasta lume bezmetica, fiintele din laboratorul savantului o iau si ele razna. Persikov descopera o raza miraculoasa, „raza vietii", care accelereaza dezvoltarea celulelor: ajunse sub incidenta acestei raze rosii (!) devin devoratoare, se arunca cu ferocitate asupra suratelor; iar supravietuitorii deveneau „de-a dreptul inspaimintatori". Minunea e imediat popularizata in presa „rosie", iar cariera profesorului intra in custodia organelor. Analogia cu lumea nascuta atunci, sub flamura rosie, e transparenta. Chiar daca nuvela prinde o turnura deliranta, denuntul necrutator al noului context psihosocial ramine o constanta. Simplific, nu am spatiu pentru analiza. Catastrofa declansata de ingerinta ignorantilor in stiinta are un  final asteptat: „masele" dezamagite, cu „fete schimonosite" de ura,  navalesc si distrug laboratorul, iar un reprezentat al acestora crapa capul profesorului, raspunzator pentru visul neimplinit.

Vigotski a fost mai abil, a articulat teoria sa la marxismul rudimentar promovat  in epoca. A admis ca traia intr-o „noua societate si o noua cultura" si e firesc ca modelul sau sa aiba conotatii „istorice si culturale" marcate de timpul sau. Produsul pe care-l numim acum gindire sociala a fost propus mai intii de Vigotski sub o alta denumire: constiinta sociala publica (colectiva, institutionala). Aceasta este un produs social si cultural pe care-l zamisleste epoca, ce se construieste si se consolideaza in sinul unei realitati sociale date, al unui context social-politic, prin contacte sociale, interactiuni, cooperare sociala intre diferite categorii de populatie. Ce aduce nou Vigotski? Criticind teoria reflexologica a lui Pavlov si Behterev, spunind ca reflexele nu explica satisfacator constiinta, avanseaza ideea potrivit careia acest produs psihic superior, care este constiinta, are geneza sociala. Elementul individual, specificul constiintei este un element derivat din baza sociala a constiintei, iar constiinta sociala este formata de reprezentarile colective (sociale) pe care si le formeaza individul traind o anumita viata colectiva, angajindu-se in relatii de solidaritate si legaturi sociale. El constata ca societatea, scoala si institutiile marcheaza constiinta sociala, contactele sociale, cooperarea sociala, interactiunea sociala. Intregul context social devine laboratorul in care se produce o invatare sociala sui-generis, joaca rolul de conjunctura hotaritoare pentru evolutia ulterioara a individului, ca subiect social. Cunoasterea, initierea normativa, formarea personalitatii, chiar functiile psihice individuale, desigur si inteligenta, apar si se dezvolta intr-un spatiu social si cultural, stimulate de contextul social din care fac parte subiectii sociali. Avem deci o „reconstructie interna a activitatii externe", zice Vigotski, dind satisfactie doctrinei materialist-dialectice oficiale. N-a fost suficient, a fost declarat „ostil", apoi „dusman" si marginalizat. Daca ar mai fi trait citiva ani, prindea teroarea anilor 1938-40 si, desigur, lagarele. Cind eram student, invatam ca esenta umana rezulta din ansamblul relatiilor sociale, iar personalitatea se formeaza dupa modelul societatii; un Vigotski vulgarizat. Ce-i interesant este ca ideea sa a facut  cariera dupa ce a fost tradus in America si Franta, nascind teorii moderne. Ea ne ajuta astazi sa intelegem esenta epocii  celor doi: contextul controlat naste o gindire sociala (constiinta!) manipulabila si indivizi articulati (atasati) acestei lumi. La aceasta „lume a lui" se raporteaza individul in eforturile sale adaptative, ea ii furnizeaza informatii decisive si-l stimuleaza sa le incorporeze in sistemul sau cognitiv. El primeste nu doar cunostinte, ci si  modul de interpretare a acestora, chei pentru decodarea problemelor cu care se va confrunta. E legat astfel pe viata! Revansa lui Vigotski: a furnizat instrumentul cu ajutorul caruia putem demonstra astazi ca cei care au supt, in tinerete, un anumit lapte intelectual ramin inlantuiti de aceasta matrice cognitiva. E suficient sa privim in jur. Cosmaresc!