Ciutanii de ieri si de azi

Cautind un subiect pentru tableta din aceasta saptamina, mi-am dat seama ca azi, cind incerc sa imi fac datoria fata de cititorii acestei pagini, este 1 iunie. Ziua copilului, asadar. Cum, orice as face, amintirile cele mai proaspete, lecturile cele mai acute, senzatiile cele mai pline tot din copilarie imi vin, m-am gindit sa scriu chiar despre asta. Initial, ticurile meseriei m-au trimis catre biblioteca, de unde am extras o carte a lui Adrian Majuru, Copilaria la romani. Doar ca, revenind asupra ei, mi-am dat seama ca nici macar nu am nevoie de bibliografie speciala pentru a sustine ca fiecare generatie are parte de un alt fel de copilarie. Inca din scoala primara, povestile bunicilor imi pareau coborite dintr-un timp pe care nu reuseam sa-l fixez in imaginatie, situat cumva la sute si sute de ani inaintea nasterii mele. Acum, incep sa percep cite diferente exista intre copilaria generatiei mele si cea a pustanilor de azi.

Sa va povestesc trei mici intimplari amuzante, ca sa am de la ce porni. Plodul nasilor mei, o bomboana de baiat, pe numele lui Mihai, la vreo 3 anisori si jumatate, ii povesteste cuiva un desen animat. Totul e firesc pina ce ajunge la o scena mai violenta. Atunci, imaginatia sa se aprinde, tonul se precipita si urmeaza o scena demna de Kill Bill: "Si atunci, el a scos o sabie, si l-a taiat pe ala, si a curs ssssingeeee, mult singeee. Si ala a urlat, ca ii curgea sssingeeee, peste tot era numai sssingeeee! Si dupa aia, ala a murit intr-o balta de sssingeee. Iar el si-a sters sabia de singeee!". Cam asa ceva. Fascinatia lui Mihaita, altfel un baietel care ti-ar da fara probleme si bucata de ciocolata, pentru astfel de imagini crude, sadice, este evidenta. Transforma, normal, si basmele care i se citesc, asa ca de regula zmeul cel rau zace in balti de ssssingeeee, care curge ca apa de la robinet. A doua intimplare. Conduc masina. In dreapta mea, nepotul nevesti-mii (si al meu, de un an), un baiat simpatic si inteligent, in clasa a II-a. Care, dupa ce isi incheie lectiile, sta toata ziua, daca e lasat, cu ochii lipiti de desenele animate de pe postul Jetix (cred ca nu gresesc). Toata ziua repeta, infierbintat, o formula de genul: "Forta mistica, sursa magica!" (sau invers?). La un moment dat, frinez brusc, ca sa evit impactul cu masina unuia mai grabit, care nu se asigura, nu semnalizeaza. Imi inghit la timp injuratura obisnuita. Ciprian ma intreaba: "De ce ai frinat asa brusc?". "Ca sa nu intru in prostul ala", ii raspund. "Ca sa nu facem accident", plusez, sperind sa-l impresionez. Atita i-a trebuit. "Da, accident, vreau accident, ce misto. Actiune!". Deci asa. Vroia actiune, indiferent ce fel de actiune. Baietelul cuminte se visa unul din eroii din serialele de desene animate. A treia patanie. Eram, acum 3 saptamini, in Cheile Bicazului. Pe un perete, era cocotat un alpinist. Sus de tot. Lumea se uita la el ca la circ. Eu ma uitam ca sa-mi dau seama de nu o fi cumva frate-meu. Intr-un grup, un copil, de vreo 7-8 anisori. "Uite unul acolo suuuus! Mama, uite unul catarat sus, pe perete. Oaaaau, ce misto ar fi sa caaadaaaa!". M-am uitat la el amuzat. Era fascinat, isi dorea ceva senzational. Cu alte cuvinte, isi dorea un accident, actiune, ceva care sa se lase cu mult ssssingeeeee.

Din cite imi amintesc, pe cind eram ciutan (asa se spune la noi, in Dobrogea, la copchii), nu imi doream asemenea lucruri. Eram mai pacifist. Oare de ce acesti copii, altfel isteti, cuminti, bine educati, au astfel de iesiri? Noi de ce nu le aveam? Sa dam vina pe desenele animate, pe modelele violente de acolo, ar fi facil, cu toate ca nu lipsit de ceva adevar. Numai ca, pe cind eram copii, noi citeam sau ne jucam impreuna cu alti pustani, ca si noi. In satul meu, Cobadin, mama ne facuse o biblioteca de zeci de carti, de la Mark Twain, Jules Verne, Dumas, Legendele Olimpului, Povesti nemuritoare si tot asa. In plus, ne imaginam zilnic cite ceva care sa ne scoata din rutina specifica virstei. Pentru ca, sint convins, fiecare copil se plictiseste teribil cind e singur. Problema acestor copii ai anilor 2000 este ca nu prea se mai joaca. Nu-si mai folosesc imaginatia decit pentru a prelungi lumile unidimensionale, lipsite de orice sens, din desenele animate pe care le ingurciteaza din plictis. Nu din alta cauza. Ei primesc imaginea gata prelucrata. Noi trebuia sa ne-o conturam singurei, pornind de la carti sau creind un scenariu al jocului, in care ne interpretam constiinciosi rolurile. Am impresia ca cei mai multi dintre copii de azi nu se mai prea joaca. Televizorul, calculatorul nu pot inlocui jocul propriu-zis, care tine imaginatia elastica. Nascindu-se intr-o lume invadata de imagini, pustanii de azi nu mai sint obisnuiti sa-si fabrice propriile fantasme, propriile imagini. Propria mitologie, daca vreti. Noi o aveam. Eu unul o mai am si acum. De copil, am stiut ca nu e bine daca trece o zi fara sa-mi arunc ochii intr-o carte.

Nu spun ca era mai bine inainte. Spun doar ca azi e diferit. Ca odraslele noastre traiesc o alta copilarie si ca vad lumea altfel. Sau poate deschid ochii catre o alta lume, care le impune cu anasina imagini gata rumegate.