Codul detectivului literar

Citiva critici si istorici literari – Theodor Codreanu, N. Georgescu, Calin Cernaianu – intretin, de ani buni, "ideea conspiratiunii" in legatura cu eliminarea lui Eminescu, dupa 1883, din viata publica – intrucit devenise incomod – si chiar din viata. Acesti domni – carora trebuie sa li-l adaugam pe vajnicul senator peremist Mihai Ungheanu – desfasoara o infatigabila activitate in presa literara, la diferite televiziuni si posturi de radio, in propriile lor carti – intru acreditarea "teoriei conspirationiste" si negarea a cam tot ce se stia despre ultimii – si cei mai dificili – ani de viata ai lui Eminescu. Demersul lor este o provocare, ca si, la celalalt pol, celebrul numar din "Dilema", in care Eminescu era coborit din sfere nalte si pus la colt de catre niste tineri si intempestivi autori ce doreau a-si forja o glorie rapida, fie aceasta si negativa. Ceea ce chiar le-a reusit. Paradoxal, unii dintre vigurosii contestatari au fost incununati, la Botosani, cu Premiul National "M. Eminescu", pentru debut – si nu l-au refuzat! De unde se vede ca 
totul era facut din spirit de fronda (ca sa nu le punem la indoiala etica).
Daca in acest caz era vorba mai ales de "ai nostri tineri" (si citiva partizani conjuncturali mai maturi), "teoria conspirationista" este sustinuta de oameni la casa lor, cu nevasta, copii si carti proprii in biblioteca, doxati si talentati, critici acribiosi, cercetatori pina-n pinzele albe ale biografiei eminesciene. S-a ajuns pina acolo incit existenta lui Eminescu de la 1883 si pina la moarte este urmarita nu doar pe zile, ci pe ore si chiar minut cu minut, in conexiune cu ceilalti "actori" (amici sau inamici) ce evoluau atunci pe scena vietii romanesti. Acest mod de reconstituire imi place si, in definitiv, Eminescu merita o developare integrala, nu doar ca monument (aici au dreptate "dilematicii"), ci si clipa de clipa, cu toate inaltarile si caderile sale.
Fata de "„repedea ochire" a "dilematicilor" – un fel de tras amuzant cu arcul -, "conspirationistii" vin cu scrieri grele, desfasurate fastidios, pe mii de pagini. E o lectura cam din aceeasi serie cu scrierile catastrofice ale lui Pavel Corut (initial ma gindeam la o comparare mai eclactanta, cu "Codul lui da Vinci"). Ideile sint provocatoare, dar lipsesc "docomentele", totul se bazeaza pe colationarea unor presupuneri. Un Sherlock Holmes sau un Poirot te duceau, din aproape-n aproape, la criminal, prin colationarea unor fapte (insignifiante, de obicei) cu deductii logice. "Conspirationistii" nostri uzeaza mai ales de deductii provenite din presupuneri, fara acte doveditoare. Internarea lui Eminescu la ospiciu, dupa ce, prin comportament, o inspaimintase pe d-na Slavici, este un prim semn al odioasei coalitii impotriva poetului. De ce? Fiindca  bolnavul a fost luat cu forta. Dar care nebun recunoaste ca e nebun si merge de buna voie si nesilit de nimeni la sanatoriu?
Alte multe episoade din existenta ulterioara a lui Eminescu sint rastalmacite, deturnate astfel incit sa raspunda teoriei prefabricate a conspirationismului. S-a dus pe apa simbetei tot ce s-a scris, timp de o suta de ani, despre acest interval dramatic din viata poetului. Noi credeam, ca fraierii, ca Maiorescu s-a implicat ardent nu doar in editarea primei carti de "Poesii" (1883) a lui Eminescu, ci si in sustinerea lui morala, financiara, sanatoriala, in anii ce au urmat primei crize. Ne-am inselat amarnic. Aflam acum ca Maiorescu a fost printre cei care "l-au lucrat" pe Eminescu, astfel incit sa nu mai scrie la gazeta ("Timpul"), sa nu se insoare cu Veronica (aci, a cam avut o contributie), sa fie internat "la nebuni", desi era sanatos! (N. Georgescu sustine ca, atunci, Eminescu a fost arestat! Mai blind, C. Cernaianu spune ca a fost… sechestrat), sa-i dea un alt pacient cu piatra-n cap, iar genialul lui creier sa fie lasat la discretia mustelor. Mai credeam – asa am invatat de la bunii nostri critici – ca datorita lui Maiorescu, care a luat la el lada cu manuscrise si  biblioteca poetului ("4000 de volume"), acest patrimoniu a fost salvat de la risipire sau chiar de la pierzanie. Ei, as! Aflam acum de la Calin ("file din poveste"!) Cernaianu ("Cabala antieminesciana", in "Bucovina literara", iulie 2007) ca manuscrisele, "miile de pagini continind bruioanele a ceea ce numim astazi "postume", au fost "furate de «protectorul» Maiorescu". Revenindu-si din criza, dupa internarile si tratamentele cunoscute, in tara si in strainatate, Eminescu ar fi vrut "bunurile" sale inapoi, dar Maiorescu "a refuzat sa i le inapoieze". Si continua "detectivul" Cernaianu: "Acest fapt, contrar legii, ca orice hotie, l-a pus pe Eminescu in imposibilitatea de a-si finaliza multimea de lucrari despre care altii au scris vagoane de carti dupa 1902". "Altii" fiind Iorga, Ibraileanu, Lovinescu, Calinescu… Nu si Maiorescu. Daca Maiorescu ar fi… furat manuscrisele eminesciene pentru sine, s-ar fi sfortat sa exploateze acest tezaur, sa scrie el – era cel mai indreptatit – despre viata si opera lui Eminescu, nu sa le lase mostenire unui – de exemplu – Calinescu, care, dupa opinia lui Cernaianu, "a consacrat minciuni" (printre altele, privind presupusa internare a poetului la Manastirea Neamt).
Concedem ca unele episoade din existenta lui Eminescu, ca si din a acelora ce i-au fost in preajma, sint obscure, dar a-l acuza pe Maiorescu de hotie  este nu doar o contradictie-n termeni, ci si o alaturare iresponsabila a acestora.
Mai prudent si mai ingenios, N. Georgescu isi justifica teoria conspirativitatii prin apelul – la cine credeti? – la Titu Maiorescu insusi, in a carui "Istorie contimporana a Romaniei"  "conspiratiile, comploturile politice, intrigile, cabalele abunda". Deductia lui N. Georgescu este ca, fiind abilitat in conspiratii, Maiorescu putea orchestra si el una, care sa dea de lucru istoricilor literari de peste veac. Ceea ce se si intimpla, in cazul domnilor mai sus citati.
"Nu avem documente", se plinge, cu o dezarmanta sinceritate, N. Georgescu. Si ce daca? Nici Dan Brown n-are documente, cind insinueaza, in romantul sau, ca Iisus ar fi fost casatorit si ar fi avut o fiica. Asta nu-l impiedica, dimpotriva, il stimuleaza in a intretese, pe o pinza de 450 de metri, o intriga, in a provoca supozitii si ambitii detectiviste. Criticii nostri – despre care facuram vorbire – au scris pina acum nu sute, mii de pagini. Ceea ce-i deosebeste de un Dan Brown, chiar de Corutul indigen, este faptul ca nu pun in capul scrierilor lor mentiunea: (fragmente de) roman.
Fragmente de roman, amestecate cu fragmente de dac, un fel de conspiratie mioritica, adica, avind motoul "Pe l-apus de soare/Vor sa mi-l omoare…".