Coincidente in ajunul noului an

Avionul de Iasi, cracanat pe locul de parcare, asteapta pasagerii. Acestia se uita atent la matahala si cerceteaza eventualele scurgeri de ulei, placute dezlipite, suruburi lipsa. Cine stie?

Nu ca le-ar fi fost frica, dar acum fiecare se gindea la trecerea in anul 2011 si nerabdarea de a ajunge mai repede acasa crea un soi de agitatie muta. Erau nerabdatori cu totii (sau aproape cu totii) sa revina in familie sa se bucure impreuna cu ai lor de inchierea anului 2010.

O stewardesa zimbareata invita politicos pe cei care ajung la avion.

Ma asez pe locul meu si sint surprins ca centura de siguranta inca imi poate incolaci mijlocul.

Fiecare isi pune bagajul de mina si uneori haina in locul special amenajat, se aseaza comod si se pregateste de decolare. Deja o elice incepe sa se invirta, la inceput mai timid, apoi intr-un iures zgomotos. Cind a prins destula forta, incepe s-o imite si cealalta elice, care devine si ea nervoasa rau.

Privesc pasagerii din avion si, surprinzator, il vad pe Mitica Vasilescu, total absorbit de conversatia cu o duduca roscata si frumusica foc.

Imi caut alta tinta pentru ochi, dar, ca naiba, revin la Mitica. Observ niste chestii abia perceptibile, un sarut pe urechiusa, un cot usor apasat pe un sin si o minuta mingiind usor piciorul dinspre genunchi spre… mai sus.

Mitica era om insurat, cu baiat student si cu chelie data cu ceara de parchet si parca lustruita.

Ma indrept mintal spre "declaratia de avere" si imi amintesc de faptul ca omul are cheag, nu gluma.

– Asa mai merge, concluzionez rautacios.

Bobocul acela de fetita trebuie sa aiba o motivatie, alta decit "berbantul Mitica".

Pe timpul zborului cei doi "lugu-lugu, mucu-mucu", "cip-cirip", ca doi porumbei pe o creanga.

La coborire stau linistit ca sa coboare cei din fata intii. Atunci Mitica m-a vazut, a tresarit, a abandonat fata si ride prosteste:

– Vai, erai in avion?

– Si inca mai sint.

– Nu te-am vazut. Am fi putut sta de vorba…

– N-ai pierdut mare lucru. Cred ca nu te-ai plictisit.

Mitica se intoarce spre fata si continua:

– Ne-am cunoscut la aeroport.

Fata devine iritata putin si completeaza:

– Acum trei ani. La Londra.

Nu prelungesc discutia si merg in urma celor doi. Deodata Mitica striga panicat:

– Vai, ma asteapta nevasta…

Fata, cuminte, grabeste pasul si Mitica il incetineste. Urmaresc atent scena si raspund absent la salutarile primite.

Bobocelul trece pe linga sotia lui Mitica si trage cu coada ochiului, curioasa.

Ilona sare de gitul sotului si eu grabesc pasul pentru a trece neobservat. Nu reusesc si femeia ma striga:

– Costel, ce naiba, nu ne vezi?

– Ba da. V-am vazut asa… porumbei, si…

– Da, ne era dor unul de altul. Mitica a stat zece zile la Paris. Bine ca macar vom fi impreuna in noaptea de anul nou.

– Stiu, mi-a spus in avion.

– Ce ti-a spus?

– Pai…, ce mi-ai spus.

– Hai sa ne intilnim sa mai stam de vorba.

– Cu placere, vorbim la telefon.

Mitica a stat surdo-mut si intre timp furisa cite o privire spre "dulceata" de care s-a despartit.

Mergind spre casa, meditez la problemele grele pe care le ridica "banul". Eram sigur ca Mitica, in conditiile lagarului socialist, ar fi fost un casnic model. Un om de casa, cu nevasta si copii, care ar fi trait bucuria tihnei oferite de o familie armonioasa.

Imi amintesc de o scena din apartamentul lor, petrecuta tot la cumpana dintre ani, cind Mitica a baut prea mult si nevasta-sa, Ilona, l-a urcat in pat, i-a scos pantofii si ciorapii, l-a dezbracat si apoi l-a invelit cu plapuma. Ma uimea cu ce grija ii indesa plapuma la spate ca sa nu raceasca.(Dupa ce m-au primit in casa, eu scot vorbe, de asta nu ma pot suferi!!!)

Acum lucrurile s-au complicat. Haine de firma cunoscuta, masini bengoase, gazon si uneori concedii prin locuri exotice.

Cind au venit la mine acasa, un soi de rautate a pus parsiv stapinire pe mine.

– M-ati impresionat la aeroport. Turtureilor, cred ca ati transformat casa in "cuibusor de nebunii".

– Da’ de unde, sare Ilona ca fripta.

– Adica cum?

– A venit cu o durere de sale groaznica. I-am facut frectii, i-am dat diclofenac si abia se tira, saracul.

– Asa de rau? spun, uitindu-ma la Mitica.

– Da, mormaie acesta abia auzit.

– Pai si eu abia ma miscam de sale. Ne-a zghihuit avionul ala… Dar la petrecerea de anul nou am dansat putin totusi…

– Si el a dansat, saracul. Cu toata durerea…