Caută 
5 MIN
Istoria de grup, ca metoda de cercetare stiintifica, practica sociala si psihoterapie colectiva, nu e noua. Are aproape un secol de existenta. Inceputurile se situeaza dupa 1920, prin scoala de la Chicago, care a utilizat, ca metoda de cercetare, evocarea vietii colective pentru a studia fenomene ca imigratia sau devianta sociala. Dar si prin cercetarea intreprinsa de sociologii Thomas si Znaniecki, care au apelat la povestirea vietii pentru a descrie viata migratilor polonezi de origine rurala, cei care au venit in America si au populat masiv nordul, la debutul secolului XX. Sociologul francez Pierre Bourdieu le-a cerut sa vorbeasca despre viata lor reprezentantilor unor grupuri profesionale sau marginalilor, pentru a descoperi "mizeria lumii".
Demersul de acest tip presupune o abordare completa si globala a unei anumite perioade, apelind la memoria colectiva a unui grup, desigur subiectiva, dar generatoare de noi sensuri. Evocarea vietii unor grupuri (scolare, profesionale, comunitare, culturale) poate reconstitui mai bine un trecut recent decit cercetarile cantitative, poate genera noi grile de lectura a unor contexte sociale estompate de timp si – de ce nu – sugera noi temeiuri de interventie si dezvoltare sociala. Intelegi mai bine vietile si evolutiile unor indivizi daca le raportezi la grupurile din care au facut parte, la interactiunile cu ceilalti, la rolurile lor in ansamblul orchestrei, la cei ce au alcatuit o comunitate. Nu e aici atit istorie sau sociologie, cit raporturi sociale, contextualizare, adica psihosociologie de grup. Uneori iti apar altfel aspecte altadata minore, cum ar fi retragerea ofensata spre periferie a unora dintre indivizi sau situarea gaunoasa, numaidecit in centrul actiunii, a altora. Povestirea vietii traite de catre un grup naste, desigur, un sentiment de participare, de intelegere, de empatie. Cind retraiesc evenimentul, oamenii il refac si-l propulseaza pe o spirala ascendenta. Punindu-si intrebari, naratorul colectiv reconstruieste, relanseaza, deschide alte ferestre. Genereaza crestere. Inscrie grupul intr-o linie de elita culturala, il legitimeaza, il situeaza; procesul de memorizare dezvaluie radacini fondatoare. Practica declansarii "calitatii subiective" nu duce doar la valorizarea unei productii culturale, ci si la descoperirea unor sensuri noi. Un singular/plural generos sugereaza legaturi intre termeni ginditi, de obicei, antitetic: individual-colectiv, subiectiv-obiectiv, interioritate-exterioritate. Biografia de grup ne apare astfel ca un creuzet in care se naste o noua cunoastere si o noua intelegere a transformarilor socio-culturale dintr-un context dat, propulsind viata unui grup in postura de bun public. Totul este ca protagonistii sa inteleaga care sint asteptarile (ale lor si ale celorlalti), sa descopere ce se cere, care sint caracteristicile momentului in care se inscriu.
Introducerea de mai sus imi va servi pentru un studiu de caz. Revista Cronica s-a lansat, la Iasi, in februarie 1966, intr-un moment de relativa destindere a regimului de atunci. In februarie, anul acesta, un grup de fosti redactori si colaboratori s-au gindit sa refaca revista aceea de care si-au legat viata si sa lanseze o noua revista, „Cronica Veche", sperind ca proiectul sa-si afle un loc si un rost in noul context. La inceput a fost un joc, social si cultural, al unor tineri de virsta a treia care aveau ceva timp si s-au gindit sa-l daruiasca comunitatii care i-a acceptat cindva. Voiau „o revista vie, dinamica, mult mai aproape de viata spirituala ieseana si de orizontul de asteptare al cititorului de astazi", dupa cum scria in articolul-program poetul-manager Nicolae Turtureanu, care a initiat proiectul si a insufletit grupul. Ce-i anima? Ne-o spune acelasi scriitor-jurnalist si acum director de revista, cum cred ca n-a gindit vreodata sa ajunga: „Decenii la rind, Cronica a fost o revista de referinta, deseori curajoasa, polemica, in conditiile cenzurii si ale canoanelor ideologice impuse de partidul hunic (vorba lui Luca Pitu). Este adevarat ca aceeasi Cronica a facut si numeroase concesii, indeosebi in anii ’80, cind chingile ideologice si politice se strinsesera dincolo de limita suportabilului. Cu toate acestea, chiar si atunci a existat o structura de rezistenta, o osatura care o mentinea pe linia de plutire". Echipa aceasta noua-veche s-a adunat de citeva ori, intr-un cadru generos, la Galeriile Dana, si membrii sai au putut, prin discutii (cuvintul are un rol psihoterapeutic formidabil), sa se regaseasca, sa se re-descopere. Au evocat zilele de glorie, n-au omis nici esecurile (dar le-au trecut in contul altora – regimul, cenzura), si-au rezolvat micile si vechile idiosincrazii si au purces la drum: au recenzat posibilii colaboratori, au croit planuri, au apelat si la citiva tineri, ca sa mai scada media de virsta si sa ridice coeficientul de (post)modernitate si au lansat, pentru ei si alti nostalgici ai Iasului, primul numar. Era acolo, in acel moment al lansarii, atita tinerete combativa si incarcatura emotionala de te mirai cum de nu aratau cu totii tineri. Au venit si tipografii de atunci, public interesat, s-a dat un film facut, cindva, la un moment bilantier, desigur nostalgic-tezist. Spectacolul terapeutic a imbarbatat spiritele si a motivat grupul sa ia lucrurile in serios. Cu fiecare numar, membrii acestui grup de initiativa (care fac totul benevol, din preaplinul inimilor lor largi si adesea betegite) au tot cautat, s-au tot ajustat la noul context, au incercat sa gaseasca un nou profil pe care sa-l altoiasca pe cel vechi, dupa ce au iesit in lume. Revista e acum la chioscuri, nu numai in Iasi, o citesc si alti confrati din tara, a zburat si peste granite. La a doua tinerete, "managerul" Turtureanu se framinta, cauta colaboratori noi, nume cunoscute, de prestigiu si tineri promitatori, infatisarea revistei parca s-a consolidat si acum chiar convinge.
Uneori e reconfortant sa primesti un feed-back de incurajare. Si, iata, vine de departe un asemenea mesaj. S-ar parea ca au gasit o nisa. Dupa douazeci de ani, unii s-au saturat de reviste de "opinii" si vor sa gaseasca informatii. O constatare care se gaseste la indemina oricui, trebuie doar sa vrei sa vezi. Stim multi acum: marile magazine culturale sint scrise intr-un stil relaxat, informativ, destins, evita aerul militantist. Revistele teziste, ideologizate, incrincenate, combative, de stinga sau de dreapta sint ocolite de cei ce vor sa se intoarca la o anumita normalitate. Avem acum nevoie de un respiro. Le scriu oameni cu experienta, cunoscatori ai domeniului lor, care nu au nevoie sa se afirme in reviste de acest tip. Nu se apeleaza la tineri dornici a-si face nume, care scriu cu dictionarul pe masa si se simt datori sa atace, ci la nume consacrate. Angajamentul acestora e ludic, stilul lor e permisiv, cuvintul de ordine e relaxarea. Impartasesc ce stiu si-si fac si lor un serviciu, ajutind pe altii sa inteleaga ce stiu ei.
Va reusi Cronica Veche sa umple ca lumea nisa descoperita? Ceva-ceva se gaseste in numarul nou aparut (8), acum la chioscurile de ziare.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
