Cruzimea ca mod de viata

M-am dus la premiera ieseana a filmului „Patru luni, trei saptamini si doua zile" insotit de o anume doza de scepticism. Mai intii chiar din cauza premiului de la Cannes, care i-a asigurat pare-se notorietatea. Nu este vorba numai de Palm D’Or-ul dat acum citiva ani propagandistului neo-comunist Michael Moore, pentru un documentar mincinos. Genul de filme premiate la Cannes imi evoca fatalmente un model de cinematografie narcisiaca si hemiplegica, prin tipul de politizare, inevitabil, „progresista",  pe care-l propune.

Al doilea motiv vine din unanimismul apologetic cu care a fost intimpinat la noi filmul, fireste, inainte de a fi vazut, pina la nationalizarea sa, ca si cum ar fi fost ceva asemanator „Mioritei" sau „Mesterului Manole", adica o creatie anonima, colectiva, spontanee: produsul pur al „Cintarii Romaniei". Ne putem intreba desigur daca aceasta canonizare oficiala s-ar mai fi produs in cazul in care filmul n-ar fi luat premiul respectiv (se putea intimpla, s-a mai intimplat!). 

Adaug la toate acestea o saturatie fata de „neorealismul" prelungit (si cam naiv) al cinematografiei noastre post-decembriste. Ma gindesc la seria de filme pe tema, explicit sau nu, a „Marii Traume": amintirea jenanta a dictaturii comuniste si incapacitatea de a depasi mostenirea acesteia. Apoi la tonurile negre, denuntul obligatoriu, satira fara sperante, auto-flagelarea, pe care le accepti usor in ziare, dar mai greu intr-o sala de cinema, acolo unde de bine sau de rau oamenii se duc pentru divertisment.

M-am inselat. Filmul nu este nici „politic" in sensul de mai sus al termenului, nici „romanesc", in sensul patriotard si smecher. Cu alte cuvinte, nu-si datoreaza succesul (premiul etc.) acestor calitati… S-ar putea ca si de data aceasta, la Cannes, motivatia politica sa fi fost importanta (tema avortului este foarte puternica in cultura politica de stinga occidentala!). Dincolo de aceasta insa filmul lui Cristian Mungiu este un film adevarat, cinstit sub raport estetic de la un capat la altul, de la detaliile „istorice", la constructia epica si dramatica pina jocul actorilor.  

Mesajul sau politic este in alta parte. Tema principala a filmului nu este avortul, conditia femeii si nici poate precaritatea intensa din anii comunismului tirziu. Tema principala a filmul este deopotriva de ordin metafizic si politic: avem aici fisa clinica a unei umanitati decazute sub efectele „socialismului multilateral dezvoltat" si a umilintei, implicite. Nu este un film istoric, insa cred ca este cea mai buna lectie de istorie despre ultimii ani ai regimului Ceausescu din cite se pot imagina. In plus, scenografia este impecabila incit ai impresia ca este vorba de o productie etnografica. Nu este un film satiric sau moralist, dar nu cred ca poate exista o mai buna lectie de morala despre decadere, complicitate, prietenie si culpabilitate. In felul sau, filmul este poate cea mai buna condamnare a comunismului, fara a se da o singura sentinta si a se vorbi macar o sigura data despre comunism sau Ceausescu. Nu este nici un film strict autobiografic, fie si pentru ca personajul principal este o ea, dar oricine a trait in acele vremuri va avea un puternic sentiment de familiaritate culpabila, de complicitate si jena.

Din acest punct de vedere, „Patru luni, trei saptamini si doua zile" este autobiografia unei experiente colective, la care regizorul-autor a fost martor si parte in acelasi timp. A unei experiente pe cit de tragice pe atit de culpabilizante. Ultima replica din film apartine eroinei principale, care ii cere imperativ prietenei sale, pentru care acceptase sa fie aproape violata, „sa nu mai vorbim niciodata despre asta!". Este aici deopotriva jena si ura de sine. Totul devine astfel insuportabil: pina si minunatul exemplu de prietenie al fetei care accepta sa fie aproape violata pentru ca prietena sa sa poata beneficia de serviciile „specialistului".

Nu sint critic de cinema si nu tin sa spun ca este vorba de o capodopera absoluta, desi poate ca asa este. Ceea ce este important de observat acum este forta sa neobisnuita: filmul te ravaseste, pare uneori de o cruzime insuportabila, desi nu este ceea ce se cheama un film violent. Nu curge singe aproape deloc si nu se impart pumni ca la tonomat, dar este probabil unul dintre cele mai crude filme vazute vreodata. Este o cruzime rece, as spune, secretata nu atit de personajele filmului, luate individual, cit de societate in general. La un moment dat ai sentimentul ca tu esti subiectul acestui chiuretaj, dar si ca tu esti violatorul generos sau chiar ca foetusul aruncat este copilul nostru nedorit etc.

Momentul-cheie al filmului, jucat genial de un actor care mie imi este complet necunoscut, Vlad Ivanov, este atunci cind acesta, un specialist in chiuretaje ilegale, le cere celor doua prietene ca pret al serviciului sau, sa se culce cu el. Totul se petrece intr-o mecanica halucinanta, insuportabila. Totul este atit de firesc si de familiar incit ai sentimentul ca ne vedem in oglinda, in plan colectiv si individual. Fiecare dintre noi a intilnit personajul sau poate chiar a fost ispitit el insusi de rol. Este cruzimea smechera, care vine din societate, nu ca expresie a unor acte izolate, patologice. Mi se pare ca episodul, de o intensitate dramatica atroce, care te epuizeaza afectiv, are ca pandant episodul „cinei de taina" (aluzie subtila la Bunel?) din apartamentul iubitului eroinei principale, mai cu seama in delirul totalitar al unuia dintre invitati.

Paradoxul filmului este ca in acelasi timp induce un aer optimist, intr-un mod desigur involuntar, prin efectul de distanta care se creeaza intre lumea filmului si realul spectatorului. Odata filmul incheiat, poti iesi, chiar daca nu imediat, din atmosfera indusa de efectele cinematografice. Cu exceptia salii de cinema, parca voluntar extrasa din film, odata iesit afara, totul se schimba, cel putin la o prima impresie. Strazile sint luminate, in opozitie cu atmosfera mereu intunecata din film, oamenii sint imbracati ca oriunde in lume, fumeaza, rid, comunica firesc si deschis in grupuri. Cei douazeci de ani distanta n-au fost cu totul irositi.