Cu Radu Aldulescu la Braila

Biblioteca Judeteana "Panait Istrati" din Braila organizeaza de la o vreme, prin initiativa inimosului Cristian Robu-Corcan (pe care s-ar putea sa-l stiti gratie unei carti aparute acum doi ani la editura Humanitas, Gravura in mi bemol), intilniri ale cititorilor cu scriitori cu certa notorietate. Au fost invitati, din cite am inteles, autori precum Mihai Sora, Dan Stanca, dar si Tudor Octavian ori Radu Paraschivescu. Pentru un oras legat de Dunare, dar cam rupt de lumea literara, in care nu apare nici macar o revista de cultura, aceste initiative reprezinta adevarate evenimente. Si pe buna dreptate…

Simbata aceasta am participat acolo la o lansare a seriei de autor Radu Aldulescu, la editura Cartea romaneasca. Alaturi de scriitorul insusi, fireste. A fost, de fapt, motivul pentru care am lasat orice alte preocupari in laturi si am batut drumul pina in Braila. Pe Radu Aldulescu l-am citit, am scris de mai multe ori despre el si cred ca este unul dintre cei mai mari romancieri ai ultimelor decenii (de fapt, nici nu as restringe intervalul, dar ma tem sa nu va sperii). Faptul ca amintita editura a decis sa ii repuna in circulatie romanele acestui scriitor de calibru poate repara cumva nedreptatea care i se tot face de atita amar de vreme. Nu numai ca, dupa primul sau roman, Sonata pentru acordeon, abia si-a publicat cartile, dar, desi pe departe mai bune decit titlurile care au cules premiile cele mai importante, acestea au ramas mereu intr-un nemeritat con de umbra. Desi este cel mai valoros prozator aparut dupa 1990, Radu Aldulescu nu figureaza in nici un manual, cita vreme colegi de breasla vizibil mai modesti se lafaie pe multe pagini. In plus, nici ca s-a gasit vreo posibilitate ca autorul sa poate munci intr-o redactie, conform priceperii sale si, mai ales, conform talentului sau. Dar nu, Radu Aldulescu, asa cum l-am cunoscut eu, este un om onest, foarte corect, vertical cu orice pret. Are obiceiul, pe care l-a tot platit de-a lungul vremii, de a spune lucrurilor pe nume. Or, in lumea noastra literara, astfel de atitudini sint considerate ifose si sint prompt si exemplar sanctionate. Ca argument, va insir citeva nume: Paul Goma, Liviu Ioan Stoiciu, Luca Pitu, Ovidiu Nimigean. Asa ca, de-a lungul vremii, Radu Aldulescu a fost ba tipograf, ba salahor, ba boxeur, ba ziarist, ba, cel mai adesea, liber profesionist. Si, in ciuda saraciei sale, si-a scris cele 6 romane. In orice alta tara din lumea civilizata, un romancier atit de bun ar fi fost beneficiarul multor burse si ar fi trait foarte bine din drepturile de autor. La noi, el este un scriitor care abia a inceput sa aiba succes de critica, dar nu si de public. Si e pacat, pentru ca romane precum Amantul colivaresei, Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare, Proorocii Ierusalimului, Mirii nemuririi sint cam tot ce s-a scris mai bun in proza noastra din ultimii douazeci de ani.

Si atunci, poate va intrebati cum se face ca un scriitor atit de valoros este un marginalizat (isi duce traiul la Mizil), cita vreme rasfatatii sistemului literar, care nu rateaza nici un tirg de carte din strainatate, care sint tradusi peste tot, promovati cu mare aplomb de edituri sau de Institutul Cultural Roman, mai au multe paliere valorice de excaladat pina sa se apropie de nivelul lui Radu Aldulescu? E foarte simplu: ca sa fii bagat in seama, trebuie sa te zbati, sa-si faci prieteni influenti, sa intri in cutare gasca, sa cari galosii functionarilor din sistemul literar etc.

Cum a facut fata Radu Aldulescu tuturor acestor probe? Va las sa deduceti din raspunsul mustind de ironie, dar parca si de nitel dispret, pe care i-l da lui Horia Garbea, un autor mult mai bine plasat pe scara administrativa a breslei scriitoricesti: "Ai ghicit: sint un plebeu si un golan incurabil, vag alfabetizat, intrat prin efractie in literatura romana, cu scopul expres de a lua piinea de la gura unor scriitori adevarati (…). Daca sint boem? Un alt punct ochit, punct lovit. Boem sint, boem imi zice. Petrec in circiuma intre opt si saisprezece ore zilnic, in timp ce salariatii unei edituri importante salahoresc pe brinci pentru a-mi face elucubratiile cit de cit lizibile. Ma mai intrebi daca scriitorul trebuie sa fie sobru si n-am decit sa confirm. Sobru, civilizat, politicos si mai cu seama sa aiba in vedere acele norme de comportament din Codul bunelor maniere pupincuristice, la care-i bine sa apeleze orice scriitor respectabil, bine vazut printre confrati. Ce dauneaza fatal scriitorului? (…) Lasind gluma la o parte, cred ca cel dintii lucru care dauneaza scriitorului la noi este talentul si deopotriva convietuirea cu marea literatura, scrisul si cititul zilnic, toate acele calitati innascute si deopotriva dobindite, care te indeparteaza de relatiile si jocurile de putere din lumea literara si atrofiaza abilitatile necesare practicarii lor. (…) Scriitorul trebuie sa fie conform stilului sau, desigur, dar eu unul cred in vorba aceea care spune ca stilul, ca si talentul de altfel, e o chestiune de caracter".

Asta e tot. Faceti un exercitiu: cumparati din librarii orice carte semnata de Radu Aldulescu. Vorbim dupa ce apucati ca cititi. Daca nu veti fi satisfacuti, opriti-ma pe strada si va decontez eu cheltuiala.

P.S. Imi dau seama ca mi-am epuizat numarul de semne si nu am apucat sa articulez mai nimic despre intilnirea de la Braila. Dar nici nu mai conteaza. Radu Aldulescu a fost Radu Aldulescu. Adica un mare scriitor, responsabil pentru ceea ce afirma in public. Sau in particular. Pe scurt, un om de caracter.