Cum a fost…

  Diversi amici, mai ales din alte localitati, ma intreaba: „Cum a fost?" Cum a fost, adica, la decernarea premiului Opera Omnia, cu care m-am procopsit. Pai, a fost cam asa:

Mai intii, pe la mijloc de septembrie, a venit vestea, soptita de unul sau altul dintre membrii juriului, nu inainte de a obtine de la mine „promisiunea ferma" ca n-o voi mediatiza. Ca sa fiu sincer, vestea m-a luat prin surprindere, dar m-a si umplut, asa, de o mindra satisfactie, amestecata cu o usoara stare de disconfort. Oricit de secretos as fi, n-am putut sa nu ma „impartasesc", in primul rind lui fiu-miu si soacra-mi (cu aceasta din urma avind placerea de a fi vecini de camera). Apoi, unor prieteni de incredere din Iasi (dar care nu sint scriitori) si din tara. N-am marturisit-o scriitorilor intrucit n-as fi vrut sa stirnesc invidii si comentarii inainte de termen. Cel mai greu mi-a fost in primele zile, cind devenisem, parca, alt om, unul plin de importanta faptelor sale literare. La intilnirea cu amicii-scriitori, inclusiv cu cei din redactia revistei „Cronica veche", simteam ca am un ascendent asupra lor, fie si prin faptul ca detineam un secret, de care ei habar n-aveau. Hedonismul acesta a tinut vreo saptamina, dupa care m-am luat cu treburile si aproape am uitat ca sint / voi fi detinatorul a ditamai premiul. Distanta mare – peste o luna de zile – dintre aflarea vestii si festivitatea de premiere a avut efectul unui anestezic.

Apoi, cu doua zile inainte, m-a apucat amokul. Ce-o sa spun, acolo, la festivitate? Sa fiu grav, academic sau ironic? Sau o combinata intre gravitate si ironie? Am inceput sa ticluiesc, in gind, discursuri. Pina la urma am optat pentru aceasta varianta:

Am trecut prin imprejurari si mai grele… Probabil, comitetul Asociatiei s-a gindit ca, dindu-mi acest premiu, scapa de mine. „Opera Omnia" – suna mortal si definitiv. Ce mai pot spera? Se mai asteapta ceva de la mine? De-a lungul vietii mi-am schimbat de mai multe ori conditia, am dobindit o noua calitate. Sau un nou defect. Calitatea sau defectul de sot; calitatea sau defectul de tata; calitatea sau defectul de bunic. Alexandre Dumas-tatal, intrebat fiind care este cea mai importanta opera a lui, a raspuns: „Cea mai importanta opera a mea este Alexandre-fiul". Si eu zic ca cea mai importanta opera a mea este fiul meu Dragos si, prin consecinta, nepotii mei, Vlad si Ioana. Cind am devenit tata, ce puteam sa fac, ca orice barbat responsabil? M-am imbatat. Si asta intrucit nu speram sa ajung… tata. Cu atit mai mult, nu speram sa ajung bunic. Cind, in urma cu 5 ani jumate, am acces si la aceasta noua calitate, derutat, am intrebat-o pe nora mea: „Si eu ce fac acum?!" „Ce sa faceti?!, mi-a raspuns dumneaei. Scrieti poezii pentru copii si alte nazdravanii…" N-am prea scris poezii pentru copii, dar diverse nazdravanii am scris – si am si facut.

In genere, devenirea mea, in viata si in literatura, s-a produs cu oarecare intirziere si a fost intimpinata, chiar de mine insumi, cu uimire si neincredere. Oare eu sint acela caruia i s-a agatat cu un bold, prima poezie, la gazeta de perete a scolii din Iacobeni?, ma intrebam, prin clasa a III-a, a IV-a, cind s-a petrecut evenimentul. Si tot asa am intimpinat si celelalte aparitii. Prima carte – Punctul de sprijin – mi-a aparut in 1971, cind implineam 30 de ani. E limpede ca n-am fost un precoce si cu atit mai putin un industrios. A doua, Nocturne, din 1975 – incununata cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi – as putea spune ca e o schita de portret al celui care voi deveni. La a treia, din 1979, deja am fost fixat, cu o mina sigura, de catre criticul Liviu Leonte, „intre gravitate si ironie", formula pe care mi-am asumat-o si pe care am incercat sa n-o contrazic. Vorba vine.

Desi imi propusesem sa ies… de sub tipar odata la patru ani, deja cu a patra carte (Poezie deschisa, 1984) maream intervalul la cinci ani, pentru ca urmatoarea (Ascunsa rana, 1996) sa-mi apara abia dupa 12 ani. Au mai trecut inca sase ani pina la Poezii din secolul trecut (2002) si alti patru pina la Atita verde peste cerul alb (2006). „Va uita lumea, domn’ Turtureanu", mi-a spus un mai tinar confrate.

Nu stiu daca lumea ma uita, caci in acesti ultimi 21 de ani am fost mai prezent ca niciodata, avind, fara indoiala, ritmul meu lent, chiar indolent si, probabil, enervant. in totul, am publicat vreo 200 de poezii, chiar daca am scris mai multe. O poeta poloneza, Szymborska, a publicat, pina la vreo 90 de anisori, doar 250 de poezii si, in urma cu citiva ani, a primit Premiul Nobel. Eu, cu 200 de poezii, evident ca nu pot accede decit la acest onorant Opera Omnia, in care intra, in afara faptelor mele barbatesti, amintite mai inainte, inca vreo 2000 de pagini de publicistica si cele vreo 200 de pagini ale romanului epistolar – sau ale epistolelor romantate – Dubla cetatenie. Mai intra aici, probabil, si o copila-minune, Cronica numita, pe care am slujit-o vreo 27 de ani si pe care, dupa ce s-a pierdut prin lumea literara, am recuperat-o, am spalat-o de pacate si, desi era / este veche, am lansat-o ca (si) noua.    

Cind, anul trecut, mi-a aparut volumul Capat de linie, mai multi amici m-au amendat pentru acest titlu fatalist, fara speranta. Tot asa mi s-a intimplat cind am publicat Jurnal post-mortem, pe care eu insumi n-am crezut ca sint in stare sa-l scriu si, mai apoi, nu-mi venea a crede ca eu sint autorul. Mi s-a parut, de fiecare data, ca acestea sint ultimele mele zvicniri, ultimele marturisiri, ca, dupa asta, ma pot replia acolo unde nu-i intristare, nici suspin. Daca muream atunci, in 2003, sa fiu alaturi de cea care mi-a fost, deopotriva, iubita, sotie si mama, as fi murit impacat. Dar fiinta umana are miraculoase cai si resorturi de supra/vietuire. Cioran, mi se pare, spunea ca nimeni n-a murit de suferinta altuia. Suferinta, ca si bucuria, te duc intr-o stare limita, greu suportabila. Le traiesc pe amindoua in aceste momente. Si, conform algoritmului, este de presupus ca le voi supravietui.

Aceste – si alte – fraze le invirteam in cap, asteptindu-mi rindul la incununare si marturisire. Fiind, ca sa zic asa, cel mai important premiu, evident ca eram – vorba ceea – ultimul pe lista… Inaintea mea au mai fost, nu multi, doar vreo 30 de vorbitori. Vreo 15 erau beneficiarii premiilor pentru carti editate in anul precedent, altor 15 li s-a inminat carnetul… grena, de proaspeti  membri ai Uniunii Scriitorilor si evident ca fiecare trebuia sa-si exprime bucuria si multumirile. Mai erau, inaintea mea, inca patru excelente, fiecare cu laudatorul lui. Trecusera vreo doua ore de la inceperea ceremoniei si simteam cum ma incearca nevoia de a mictiona. Dar trebuie sa rezist – mi-am zis – n-o sa ies chiar acum, s-ar putea interpreta ca o ignorare, ca o sfidare voita a excelentelor si a celor care tineau laudatio. Si nu era cazul, fiecare aflindu-se in stima mea, partiala sau totala. Trebuie sa spun ca au fost prezentati si s-au prezentat excelent – cu rigoarea si cu (auto)ironia specifice unor astfel de imprejurari. Habar n-aveam cine este laudatorul meu, ca nu ma anuntase nimeni, dar, cind l-am vazut ridicindu-se, urias, ca un Ceahlau, mi-am zis ca am fost dat pe miini bune: era el, Criticul, ne stiam de zeci de ani, lucrasem impreuna, la „Cronica", scrisese de mai multe ori despre mine, ma stia si en gros  si en detail. A luat-o de departe, de la debutul lui – nu al meu! – pe care eu il facilitasem, a spus ceva despre atmosfera de la „Cronica", unde eu eram asa si pe dincolo si, cind se credea ca va intra in subiect, s-a intors la debutul lui. A mai spus ceva, pomenindu-ma in relatie cu alti poeti si iar s-a intors la debutul lui. Era ceva gen: „Da-mi palaria!" „Nu-ti dau palaria!" Cu voci din sala: „Da-i, domnule, odata, palaria, sa-nceapa spectacolul!" in fapt, sa se termine. Caci, vai!, Criticul, laudatorul meu, era bine facut nu doar la propriu, cit, mai ales, la figurat. Cu whiskey. Scotian.

Restul e istorie… literara.