Caută 
4 MIN
In sistemul Bologna, licenta se da dupa (numai) trei ani de studii. Spre sfirsitul anului al II-lea, studentul trebuie sa-si aleaga subiectul lucrarii de licenta si sa opteze pentru un indrumator stiintific. Stabilirea subiectului se face, de regula, dupa o discutie intre student si profesor, pentru a ajunge la o solutie rezonabila, pentru a evita subiectele abisale ori incoerente. Se decide si formularea titlului, fie si provizorie, urmind ca eventualele corecturi sau nuantari sa se faca ulterior.
Urmeaza vacanta de vara, timp in care, pe linga odihna binemeritata, studentul ar trebui sa se gindeasca si la licenta, sa citeasca spre exemplu (ma refer la facultatea de litere) operele autorului pentru care a optat. Ce poate fi mai reconfortant decit o lectura de vacanta, si placuta si profitabila! In toamna, la inceputul anului al III-lea, in octombrie (in cel mai bun caz) sau in noiembrie, studentul vine la profesorul indrumator pentru o prima discutie. Ceea ce relatez aici reprezinta experienta mea personala, dar stiu ca toti colegii mei cunosc experiente identice. Asadar, studentul se prezinta la profesor si prima lui fraza este urmatoarea: "Am venit sa va rog ("sa va rog" este facultativ, n.m.) sa-mi dati bibliografia". Inainte de toate, studentul ar trebui sa caute el insusi o minima bibliografie, pe care profesorul sa o comenteze si sa o completeze. Or, constati ca viitorul licentiat nici nu s-a ostenit sa se uite in fisierele bibliotecilor iesene. El vrea bibliografia "mura-n gura", fara efort si fara bataie de cap. Dar de ce tine el asa de mult la bibliografie? Pentru ca, vai, cei mai multi compileaza fara complexe, lipesc citate intregi din studiile critice, fara ghilimele si fara indicarea sursei. N-au nici cea mai mica idee despre ce inseamna probitatea stiintifica. Daca a gasit intr-o carte ceva, e litera de lege: din moment ce e un text tiparit, inseamna ca respectivul autor trebuie crezut pe cuvint, indiferent daca spune enormitati sau face afirmatii eronate. Lipsa de spirit critic tradeaza precaritatea lecturilor, incapacitatea de a discerne cu mintea proprie.
Urmeaza alte surprize. Constati, uimit, ca studentul nu numai ca n-a profitat de vacanta (sau a profitat, dar in felul lui) dar n-a citit nici pina acum opera (operele) pe care si-a propus sa le comenteze. Sau le-a citit partial, le-a "inceput", sau le-a citit mai demult si nu-si mai aminteste prea bine. Explici, rabdator, ca aceasta este operatia fundamentala, ca trebuie sa citesti si sa recitesti cu creionul in mina, sa faci fise, sa notezi ceea ce ti se pare relevant pentru tema de studiu aleasa, pentru ca apoi sa poti grupa fisele si sa propui o interpretare coerenta. Abia dupa aceea (sau, la rigoare, concomitent) te ocupi de bibliografie. Ii arati cum sa caute in fisierul electronic, ii recomanzi citeva carti ce trebuie citite cu prioritate, il sfatuiesti sa mearga si la alte biblioteci, la centrele culturale straine si sa vada ce mai poate gasi util. Ii indici citeva referinte teoretice, indispensabile pentru armatura demonstratiei. Ii arati cum se fac notele in josul paginii, cum se redacteaza bibliografia lucrarii. Ii recomanzi, bineinteles, sa nu copie, sa puna ghilimele si sa indice sursa de fiecare data cind e cazul, sa incerce sa se exprime cu cuvintele lui. Il inviti la o noua intilnire, dupa ce va fi citit textele autorului respectiv si dupa ce isi va fi facut o idee despre bibliografie. Il rogi sa aduca un plan al lucrarii, organizata pe capitole si sa se gindeasca la modul in care isi va structura fiecare capitol.
E posibil ca unii sa plece dezamagiti dupa aceasta prima intilnire. Se asteptau ca profesorul sa le dea "cheile" in mina, sa ii trimita direct la cartea cutare, de unde vor extrage materia pentru teza de licenta. Iar tu ii pui la munca, ii obligi sa gindeasca si sa faca fise! Ce cruzime! Altii insa, din fericire, inteleg si se apuca de treaba. Intilnirile care urmeaza sint imprevizibile in timp. Sint cazuri cind vine cu planul lucrarii, il discuti impreuna cu el si apoi reapare dupa luni de zile, putin inainte de momentul sustinerii, si iti pune lucrarea in brate. Ca s-o corectezi. Operatie care, nu o data, se dovedeste tardiva. Constiinciosii te viziteaza mai des, te informeaza asupra stadiului in care se afla si iti aduc lucrarea pe capitole. Sint situatiile fericite, cind relatia profesor-student se dovedeste cu adevarat profitabila.
De ce toate aceste avataruri si sincope? Deoarece studentii nu vin cu o pregatire corespunzatoare din liceu. N-au notiuni de teorie literara, n-au cultura generala, nimeni nu le-a stimulat si dezvoltat simtul critic, n-au disciplina muncii. Cei doi ani de facultate, cu materii ingramadite de-a valma si parcurse in pas alergator, nu sint suficienti. Ei vad lucrurile din avion, in contururile si nu in substanta lor. Sint obsedati de "credite", de burse si lasa la o parte munca de cercetare. Si apoi, ce inseamna trei ani? Mai nimic. Dar diploma de licenta? O hirtie fara valoare, ce nu le permite sa aspire nici macar la un post ca lumea in invatamint. Meritul studentilor care lucreaza serios, care umplu salile de lectura de la BCU este cu atit mai mare. Ei ne consoleaza si ne incurajeaza pe noi, profesorii. Fata de apatia generalizata, stradania si perseverenta lor ne dau sperante. Si ne justifica existenta.
