Despre lucrurile simple, dar nepretuite

Daca mi s-ar cere sa indic un loc din Iasi in care Biserica raspunde in cea mai buna masura menirii sale comunitare, primul gand s-ar duce spre lacasul „Adormirii Maicii Domnului", la intrarea in Galata, unde pastoreste preotul Mircea Stoleriu. Nu-i voi face aici un laudatio, desi, cu prisosinta, l-ar merita. Alegerea este, de buna seama, subiectiva, si nu exclude posibilitatea ca exemple similare, la fel de justificate, sa fie risipite cu discretie in imediata noastra vecinatate. Ocazia de a revizita biserica din cartierul marginas s-a ivit chiar inainte de sarbatori; galeria de arta situata la demisol fusese primenita cu o noua expozitie de arta sacra, iar vernisajul acesteia avea sa prefateze un simpozion teologico-filosofic, in care s-ar fi dorit discutate, intre altele, aspecte „litigioase" ale prezentei sacrului si frumosului in viata de zi cu zi.

Asupra intamplarii artistice nu voi zabovi in exces. Sa amintesc doar ca si in acest an evenimenul a fost curatoriat in tandem de Zamfira Birzu si Adrian Stoleriu, profesori la Universitatea de Arte, acestia reusind performanta de a reuni participanti (aproapre 30) din propria urbe, din tara, dar si din spatii indepartate (Spania, Italia, SUA, Japonia…). Multe din lucrari ar merita o investitie aprofundata de interes; as retine pentru astazi numai una. Printre zecile de tablouri si sculpturi, instalatia ultra-modernista expusa de preotul Emilian A. Gavrilean, venit de la Gura Humorului, a parut mai putin obisnuita in contexul artei religioase practicate la noi – circumscrisa indeosebi icoanelor pictate si mai putin experimentelor cu parfum  avangardistic.

Ce anume a putut starni curiozitatea publicului prezent? Caruciorul cu rotile, destul de uzat, in „bratele" caruia fusese asezat un televizor vechi, functionand deficitar, fara imagine, ambele postate in fata si dedesubtul icoanei lui Cristos. Recurgand la inedita asociere, artistul intentionase sa ilustreze intr-o maniera neconventionala biblica parabola a „orbului si ologului". Omul de astazi se comporta aidoma televizorului; este „orb," cata vreme priveste fara sa vada, dar si imobil, incapabil sa inainteze si sa-si depaseasca starea precara. Prima boala ar fi mai curand a sufletului, pe cand cealalta afecteaza trupul. Conteaza cum anume ne folosim propriile posibilitati. Daca sunt atelate unui scop „terapeutic" sau spiritual, cele doua infirmitati se pot compensa reciproc. Prezenta lui Dumnezeu in icoana devine, asadar, vindecatoare. Privitorul primeste, odata cu sensul de urmat, si remediul care sa-l ajute a vedea lucrurile cu adevarat importante, inaintand voluntar in directia lor. 

Care sunt lucrurile cu adevarat importante? Au acestea un „pret" sau sunt din capul locului „de nepretuit"? Exista lucruri simple, dar valoroase? Cum se raporteaza sacrul la frumos? Poate fi sacru un obiect banal sau privat de atuul frumusetii? Ce facem cu obiectele nesatisfacatoare estetic sau artistic, insa cu valoare simbolica ori sentimentala pentru noi? Le abandonam? Ce destinatie dam iconitelor si crucifixelor, bunaoara, care nu sunt opere de arta? Astfel de intrebari au condimentat discutiile participantilor la simpozion…  

Frumosul nu este dat in gestiunea exclusiva a artistilor sau privilegiul operelor de arta. Problema lui, ca si a sacrului, de altfel, este una de utilizare. Uzul sincer al unui bun se deosebeste de uzul ostentativ al aceluiasi. In mana unei sarmane evlavioase, crucifixul umil, lipsit de valoare comerciala, „cantareste" mai mult decat un altul, masiv, din aur, asezat cu ostentatie pe piepul neingrijit al unui manelist. Investit simbolic, un obiect banal poate fi nepretuit; sacra este si iconita cumparata ieftin, la coltul strazii sau la intrarea in biserica, dar si icoana pictorului specializat procurata cu bani multi. In acelasi timp, nu putine sunt tablourile cu subiecte religioase, placute privirii si deosebit de valoroase, dar lipsite complet de amprenta sacrului. Valoarea, asadar, este independenta de standardele mercantile.

Ce anume recomanda pe ins in comunitatea sa? „Pretul" lucrurilor etalate?  Frumusetea lor? Realitatea ne arata ca fetisizam bunuri nu neaparat indispensabile (masina, televizorul, telefonul mobil, pantofii, posetele, parfumurile), sacralizand obiecte sau branduri producatoare. A le poseda devine o virtute. Imaginea publica, aparentele conteaza mai mult decat orice. Frumosul excesiv, strident, ia formele kitsch-ului; el are pret pentru unii, nu insa si valoare. Calitatea cuiva se determina intr-o ecuatie care face abstractie de branduri, de scrupule comerciale sau mondene. Catalin Botezatu si Andrei Plesu, de pilda, vin din lumi diferite; primul din cea a frumosului fabricat, poleit, artificial, celalalt din lumea frumosului profund, slefuit prin cultura si educatie, unul care se simte de departe, desi nu bate la ochi… Sa fie lucrurile simple chiar atat de complicate?